Cineva, acolo sus, te iubeste

Cand vine vorba de investigatii si interes medical, sunt doua tipuri de persoane: cele care se “cauta” mereu, pe ei si pe cei din jur, uneori fara motive concrete, cei ce se panicheaza si augmenteaza orice simptom, ipohondrii. Si mai sunt cei care minimizeaza lucrurile, care ajung la doctor cu ultimele simptome si chiar si atunci, doar pentru ca nu aveau altceva mai bun de facut prin casa. Curios e ca si cei din urma se panicheaza la fel ca primii cand vine vorba de sanatatea celor apropiati, insa mai putin pentru ei insisi. Desi, stiti regulile prezentate in avion: intai iti pui tie masca cu oxigen, pentru ca mai apoi sa il poti salva si pe cel de langa tine.

Eu clar fac parte din a doua categorie. Am zis mereu ca e bine sa fii precaut, in anumite doze. Sa nu ajungi ca-n Final Destination, sa te izolezi de lume in casa, fiind convins ca acolo e mediu sigur si sa sfarsesti cazand pe gresia din baie.

Mi-am amintit recent un episod dubios de pe la 18 ani. Era o zi normala, m-am trezit binedispusa, urma sa merg la majoratul unei prietene bune. M-am pus sa mananc niste zacusca trimisa de mamaie. Cea mai buna zacusca ever. Mamaie era generoasa, ne trimitea mereu borcane gigantice de 700 gr cu cea mai buna zacusca de pe planeta. Borcanul meu era inceput de ceva timp, mi-am pus o felie si am simtit un gust ciudat dupa prima muscatura. Am mai incercat o data si am lasat felia deoparte. M-am gandit ca s-a alterat, fiind borcanul desfacut, insa nu am acordat prea mare atentie.

Dupa cateva ore, ma pregateam de plecare si imi bubuia capul. Am luat un Algocalmin (hmm, cu Metamizol, probabil au schimbat astia formula iar, nu mai luasem asa pana atunci) si am continuat sa ma aranjez.

La scurt timp m-a cuprins o neliniste fizica. O agitatie iritanta in corp, in sange. Simteam ca imi fierbe ceva in maini si picioare. Capul imi zvacnea cu putere. Am mers la baie, m-am uitat in oglinda, aveam cearcane mov sub ochi. Am baut niste apa si am plecat.

Am sperat sa imi revin in grupul de prieteni, insa ma simteam la fel de ciudat. Agitatie fizica si un sentiment de caldura imi inunda tot corpul, acompaniat de durerea aia surda de cap. Stateam pe o canapea, cu o muzica deranjanta in fundal. Voiam sa plec. Imi arunc o privire la ceasul de la mana si raman atintita pe incheietura. Pielea mea era roz si umflata. Bratara de piele a ceasului ma strangea. Imi eliberez mana grasa din stransoare. Portiunea umflata a mainilor se extindea ca o ciuperca. Merg  la baie si constat ca am si fata umflata si ca se extindea umflatura asta inspre gat, ca un val roz ce acoperea tot in calea lui.

Am iesit din baie, m-am dus la bucatarie. M-a vazut mama prietenei mele care a inceput sa imi faca de deochi, sa ma frece pe maini cu otet. Ma uitam la ea sedata. Ma simteam high asa, ca si cum priveam totul de pe margine.

Prietenii mei incepusera sa se socheze de fata mea umflata. Doctorita mea locuia in acelasi bloc cu prietena mea, am sunat la usa ei, mai mult impinsa de la spate de prietena mea. Nu raspundea nimeni.

Am mai stat putin la “party”, am chemat un taxi si am plecat acasa.

Acasa..eram singura. Am zis ca un somn imi va prinde bine. Ma simteam extenuata.

Am intrat in baie sa ma demachiez. In  dreptul chiuvetei au inceput sa imi tiuie violent urechile. Un zgomot sfasietor ce m-a facut sa-mi acopar urechile cu palmele. Brusc, peretii din jur au inceput sa se miste. La fel si podeaua. Ma simteam ca in interiorul unui cub Rubick, cu cineva superior care se juca si misca rapid fatzetele colorate. Imi misca peretii si podeaua, iar eu ma clatinam intr-un zgomot surd.

M-am asezat ciuciulete si am stat asa, sperand sa se opreasca nemilosul cutremur ce ma epuiza. Acolo parea ca totul s-a calmat, asa ca am prins curaj sa ma ridic.

Mi-am dat seama ca nu pot. Ca am picioarele moi precum macaroanele prea fierte. Ca am fruntea leoarca. Ala a fost momentul in care m-a cuprins panica. Poate panica celor de care radeam la inceput, ca se supra-investigheaza.

Propria mea neputinta m-a panicat. Nu puteam sa ma tin pe picioare. Eram acolo, in baie, pe gresie si nu puteam sa ma ridic. Urechile imi tiuiau galagios si nu imi doream decat sa ma pun in pat si sa dorm. Asta m-ar face bine, cu siguranta. Da, trebuie sa ajung in pat.

Doar la asta ma gandeam, iar drumul de la baie la camera mi se parea mai lung si mai greu ca niciodata.

Eram leoarca, cu fata si mainile umflate. Am facut un efort sa ma ridic in picioare. Am mers cativa pasi, pana am ajuns in dreptul usii de la baie. Acolo am simtit ca trebuie sa fac o pauza. M-am prins plangand de tocul usii deschise. Si stateam asa suspendata, asteptand sa ma incarc de noi puteri, pana in dormitor.

Cred ca deliram deja. Vedeam in fata patul moale si salvator. Printre tiuitul urechilor, greata si dureri de cap crunte. Vedeam in fata un pat intins ce ma chema sa ma arunc in el. Si la un moment dat am dat drumul din maini marginii de sus a usii..si zgomotul si lumina s-au stins brusc.

[…] m-a trezit o durere grea de frunte. Mi-era frig. Aveam obrazul lipit de gresia maro din micul hol dintre camera mea si baie. In spate, baia luminata agresiv. Picioarele mele inca intinse in baie. Capul si mainile in hol. Imi reiau dorinta de a ajunge pe ceva mai moale si mai putin rece. Dau iar sa ma ridic si nu pot. Asa ca decid rapid sa ma tarasc pe coate, ca-n armata. Simt covorul pufos, persan, ocrotitor al camerei. Ajung la marginea rotunjita a patului, imi sprijin coatele si capul si adorm asa, cu picioarele rasfirate pe covor.

 

Dupa cateva zile, doctorii si farmacistele imi prescriau socati regimuri stricte si antihistaminice. Tocmai iesisem dintr-un soc anafilactic. Fara injectii cu adrenalina. Fara nimic. Nu stiu cat am stat inconstienta. Erau sanse foarte mari de stop cardiac, de blocaj respirator…

Bausem lapte in ziua aia si se pare ca asta a mai neutralizat toxinele din corp. Organismul meu a avut o reactie exagerata la zacusca alterata. Doua imbucaturi nenorocite de zacusca m-au otravit! Ca tot vorbeam de murit ca prostu-n casa :)) Ahh, si eram si alergica la Metamizolul din Algocalmin si habar nu aveam. Deci a fost o combinatie de alergie cu otrava.

Au urmat cativa ani de restrictii, mi-am descoperit noi gusturi alimentare, noi alergii. Am invatat intre timp sa imi ascult semnalele din corp, sa le cunosc. Sa fiu atenta in ce priveste alimentatia, cantitatile, calitatea.

Insa ma gandesc si acum ca totusi, cineva acolo sus ma iubeste 🙂

exercițiu de imaginație

Imaginați-vă că sunteți într-un tren, îmbarcați cu elan, la început de călătorie. Ați câștigat o excursie-surpriză spre o destinație necunoscută. Poate fi o zonă primitoare sau ostilă. Surpriza și optimismul vă gâdilă oricum entuziasmul. Sunteți tineri și dornici de cunoaștere, precum drumul nebătătorit din față.

Trenul se pune în mișcare, ochii capturează imagini pentru minte, observați atent detalii, natură, sunete, culori. Creșteți sufletește, pe măsura călătoriei ce vă devine camarad.

Viața curge lin și însorit, trenul aleargă printr-o pădure bogată, priviți mereu în sus, înspre ramurile verzi ale copacilor ce ba ating cerul, ba stâncile ce sprijină pădurea.

Călătoria înseamnă deja normalitatea voastră. Cerul senin și verdele pădurii vă sunt deja indispensabile.

La un moment dat, ceva vă smucește. Trenul deraiază. Totul se oprește. Analizați situația, cauzele, căutați soluții.

După un timp de stagnare, vă apucați să meșteriți voi înșivă trenul. Fără nici o pregătire sau experiență. Pierdeți timp și energie. Stagnați. Observați griul naturii, zilele ploioase, partea neprietenoasă.

Se naște la un moment dat in voi sentimentul neputinței și furiei. Însă nu cedați și continuați să reparați cum puteți trenul, doar-doar se va pune în mișcare iar.

Strădania vă este răsplatită și trenul pornește. Poate miraculos, poate ați contribuit tehnic și voi, poate a trebuit să pornească. Și o luați din loc, cu mâinile încă murdare și sufletul obosit.

Murdăria mâinilor se duce, trec și nervii pe seama reparațiilor, trec și zilele ploioase și totul redevine verde, curgător, optimist, de parcă nu a fost nicicând altfel.

Până într-o zi când trenul deraiază iar neașteptat. Și iar vă ține-n loc. Și iar vă suflecați mânecile și vă dedicați tot timpul dedicat frumosului și creșterii spirituale, încercând să meșteriți niște fiare.

Și vă frustrează și mai tare. Dar reușiți să-l mobilizați iar și cumva, în timp, treceți peste deraieri, focusându-vă doar pe frumos.

După multe deraieri, opriri și reparații aflați că trenul în care v-ați urcat, prin șansă, este unul cu defect de fabrică. Și știți că asta presupune călătoria voastă: o permanentă alternare între avansat-cunoaștere-vise și blocaj-stagnare-neputință. Și e prea târziu să abandonați acum. Nu mai aveți alternativa asta. Trebuie să mergeți până la capăt așa, încercând totuși să vă focusați pe bine și frumos, încercând să păstrați ponturi vechi ce se pot aplica și în alte posibile situații viitoare. Mereu în mișcare, măcar în gând.

Trenul ăsta e viața voastră.

Freedom ticket

Suntem mari figuri, noi oamenii. Omuleții crescuți peste noapte, ce și-au lăsat cuburile, cărțile de joc din care construiau castele, piesele de domino aliniate meticulos pe parchet, în schimbul unui troc fad, de orânduit acte, așezat ore din zi, strecurat mici plăceri personale într-o zi plină de obligații.

Acum ne implicăm cu aceeași concentrare când gătim, în expectativa unui gust ce ne va umple, pentru câteva minute, de climax gustativ.

Muncim ore în șir la birouri doar pentru a ne permite un val luat în freză la mare și câteva ore de dormit pe o plajă, o săptămână pe an.

Ne dedicăm timp și atenție ridicând, de fapt, același castel instabil din cărți, din copilărie. Ne enervăm la fel când ne pică o carte ce-și ia rapid tribut alte surate și ne dărâmă o parte din muncă. Și o luăm de la capăt motivați de un singur lucru: speranța.

Speranța că,la final, vom simți ce înseamnă viața asta de fapt, dincolo de muncă fizică și concentrare mentală. Așteptăm cu același entuziasm surpriza de la final, când noi înșine dărâmăm cu mâinile noastre castelul din cărți pentru care am muncit atât, iar secundele alea ne oferă senzația de control. Control al muncii noastre, al emoțiilor noastre, al vieții noastre. De-asta ne cheltuim banii pe vacanțe, de-asta ne băgăm picioarele in dietă pentru 10 felii de pizza cu multă brânză și jalapenos, de-asta ne cumpărăm parfumuri, cărți, bilete la concerte. Pentru evadare. Pentru sentimentul necontrolat al libertății.

E un amestec de frică, sălbăticie, inocență, bucurie, încântare. Adorăm când lăsăm controlul deoparte, ca pe niște sacoșe grele puse jos, pentru câteva clipe de răgaz. Adorăm când lăsăm adultul plicticos deoparte.

E același entuziasm cu care plecăm de la muncă și intrăm în concediul mult visat. Ne aruncăm sacoul rigid, tocurile și limbajul protocolar pentru comoditatea impertinentă a flip flop-șilor, glumele gălăgioase și o nerăbdare egoistă de evadare.

Râdem cu nesaț de varianta noastră formală, de la o terasă de departe, cu nisip sărat pe glezne și o rochie largă și cam scurtă, răzuind totuși nervos, cu unghia, eticheta umedă de pe bere, cu un ceas permanent în cap care ticăie și-ți șoptește sadic: “te vei întoarce!”

E același sentiment cu care luăm prima îmbucătură din mâncarea gătită de noi tacticos. Ne place să ne recompensăm. Ne place rezultatul muncii noastre, uităm un intreg proces de dedicare și consum, în schimbul câtorva senzații ce nu au nici o rigiditate sau normă.

Ceva din lumea asta ne-a învățat greșit că nimic nu e gratuit și că trebuie să ne merităm fericirea. Ca ea vine ca un efect al unei munci depuse. Poate așa e.

Și e trist, nu? Că omul e singurul animal care muncește doar ca să aibă dreptul la puțină fericire în stare pură.

Ne ținem în permanență libertatea și fericirea într-o lesă mobilă. Ne lăsăm liberi și fericiți, pentru a ne bloca apoi lesa și a reveni smucit la realitate. La muncă, la rutină, la “ce trebuie” și “cum trebuie” SĂ FII.

Fericirea stă clar în mâinile noastre, nu în ale altuia. Oricât de mult ne-ar plăcea să o plasăm. Fericirea și vina sunt proprii noștrii copii, egalii noștrii, alături de care mergem la braț. Noi îi creștem, noi îi educăm, noi suntem mândri sau nu de ei. Nouă ne seamănă, noi îi perpetuăm și întreținem. Unul dintre copii ne împlinește, celălalt e oaia neagră, rebelul închis în camera lui cu care nu prea defilăm.

Putem fi o familie frumoasă, dacă știm să ne respectăm și acceptăm. Cu bune și cu rele.

our hopes and expectations/ black holes and revelations

Am avut o copilarie frumoasa. Cu bune si cu rele. Cu nasuri strivite de vitrine cu prajituri sau jucarii, cu dorinte, bucurii, arome, joaca, julituri, vanatai, degeraturi. Cu de toate. Sunt multe detalii in care nu vreau sa intru, pentru ca mi se par toate amestecate si ingramadite intr-un sac.

Dar sunt cateva amintiri care uneori ies din maldarul ala si eu cred ca vor sa imi “spuna” ceva. Sau poate le leg eu cumva de prezent.

Si, mai nou, ma vad intr-o seara de revelion. Trebuie sa fie prin, hmm, ’89 sau ’90 asa. Seara de Revelion. Asteptam cu entuziasm “petrecerea”. Sa fiu imbracata frumos, sa ma uit toata noaptea la televizorul color (uau!), cel mai probabil la Nae Lazarescu si Vasile Moraru, sa nu stiu niciodata care-i unu’, care-i altu’. Sa mananc bombe, salata boeuf, sa beau sampanie in paharelul meu mic, imbracata in fusta mea tricotata favorita, galbena, cu funda alba insurubata-n varful capului si sosetele dantelate in picioare, cu zambetul dezvelindu-mi primii doi dinti zimtati. Stiam ce vroiam la 3 ani, nu? :))

Nu imi amintesc toata copilaria mea, dar nu stiu cum se face ca am amintiri clare de la 3 ani. Apoi totul se pierde intr-un nor de ceata.

No, revenind la seara de Revelion: eram pregatita sa dau pijamaua albastra cu pitici pe hainele de party. Ma ia mama de mana sa ma schimbe. Scoate o fusta albastra, tricou bla bla. Eu simt un junghi in stomac. Ea incepe sa ma imbrace, in timp ce simt cum ma cuprinde o tristete crunta. Incepe sa-mi tremure buza de jos. Mama ma intreaba ce am. Eu nimic. Mucles. Ma intreaba de cateva ori, eu ma uit la ea cu ciuda, in imposibilitate de a-i raspunde. Ea ma ameninta, imi spune ca nu voi mai petrece Revelionul cu ei daca nu ii spun ce am. Eu nimic. Stana de piatra. Ii trimit sageti din ochi.

Ea se enerveaza, ma schimba la loc in pijamale si ma arunca in pat. Inchide lumina si ma lasa in camera.

Raman acolo in intuneric si ma gandesc cat de simplu ar fi fost sa deschid gura, sa ii indic fusta galbena, sa ma imbrace cu ea si sa fie toata lumea fericita. Ma tot intreb ce m-a oprit, de ce nu am putut trece peste sentimentul ala de dezamagire care ma blocase. Am ales cu amaraciune sa raman acolo, in tacere, sa pierd seara aia. Am regretat-o, dar ma simteam imobilizata. Ma oprea ceva in simplificarea lucrurilor. Eram acaparata de un sentiment de tristete si cumva simteam ca-l pedepsesc pe celalalt prin tacere. Dar de fapt, ma pedepseam pe mine.

Nu stiam sa definesc nimic pe-atunci, insa in timp, am deslusit misterul: am un obicei infiltrat in mine de a-mi face niste asteptari atat de fine, de la oamenii pe care ii consider apropiati, la modul ca am aproape convingerea ca ei ar putea sau ar trebui sa imi citeasca gandurile. Ca ar trebui sa (ma) stie. Ca prin rostirea felului meu de a fi sau a dorintelor mele, se pierde ceva din legatura cu omul respectiv.

E absurd, stiu. Dar e ceva ce ma blocheaza si ma afunda intr-o dezamagire aproape dureroasa.

Si acum procedez la fel. Cu aceeasi incapatanare. Am replicile si gesturile potrivite situatiei la indemana, insa niciodata nu le iau. Niciodata nu pot sa o fac. Mi se inclesteaza gura cand trebuie sa ma explic sau sa ma justific. Si nu din mandrie. Ci dintr-o imposibilitate a mea. Dintr-un instinct de autoconservare, desi nu stiu inca ce anume vreau sa conserv. Poate o imagine falsa din capul meu, care idealizeaza tot ce misca.

 

Aer nou

Fiecare dintre noi avem însurubat in cap un mic dracusor setat pe taiat elan si entuziasm, sadit frica si indoiala, aruncat presupuneri si critici. Ala de-ti soptea rautacios la ureche de mic “nu poti!”, “nu stii!” sau poate cel de-ti demola intreaga persoana si te vedeai incapabil de a mai actiona cumva, nesigur si singur.
Eu cred ca aici sta secretul succesului: in a folosi nestingherit entuziasmul in mod constructiv. In a te lasa purtat de valul ala si a nu incerca mereu sa-l imblanzesti, sa te-mblanzesti.

Se spune ca analizand prea mult lucrurile le omori. Si asa e.
Imi amintesc cat de mult am ras dupa ce m-a izbit intr-o vara un ditamai valul in fata. Asta dupa ce intrasem precaut in mare, cu frica mea de apa de-o mana si cu nisipul abraziv in talpi. Si nu as fi ales nicicand de bunavoie sa ma arunc in valul ala, daca nu m-ar fi lovit el primu-n cap. Si surpriza aia a declansat bucurie. Am observat ca asta ma face pe mine fericita: surpriza. Ce stiu, planific, calculez ma lasa rece. Adu-mi un caine, un om bun, chiar si necunoscut, o carte noua, film bun, situatie noua spontana si sunt sanse mari de averse de fericire. Lucrurile astea nu permit samantei de indoiala si frica sa evolueze, sa creasca in noi, ci le opresc. Macar pentru putin timp, ne ofera sentimentul ca viata din afara noastra e frumoasa si noua. Si neprevazuta, si riscanta si dureros de surprinzatoare, dar ca asta ne umple de fapt.
Si e necesar sa mai deschidem, din cand in cand, ferestrele sufletului pentru a permite aerului proaspat sa ne revirgoreze mintea si ideile, sa ne scuture fricile.

Littlest things

momentul ala in care iesi senina de la munca (nu mi se intampla des) si realizezi ca ai un morman de zapadoi aruncat in fata masinii. te uiti la manusile din piele fuchsia, apoi inapoi la mormanul alb. vizavi de drum, un mosulica incotoșmănit curăță cu spor aleea din fața porții. e ceva la el și la căciula lui cu urechi ce-ți inspiră încredere. el se simte privit și se uită înspre tine. tu joci un fel de mimă de partea cealaltă a drumului, el ghicește din prima și se îndreaptă spre tine cu un pui de lopată. o iei bucuroasă și începi să..pff, știam eu că trebuia să mai lucrez brațele! abia ridic o tigaie, nu am nici o șansă să urnesc mormanul de zăpadă înghețată. Nenea înțelege și pune mâna pe lopata de adult. Eu mă dau în lături, gândindu-mă că-mi merit pe deplin impresia de prostănacă lăsată de paltonul roz. Îmi amintesc vag că mai devreme sunase un domn pe la interfonul caselor vecine, oferindu-se să curețe porțiuni de trotuar contra unor sume modice. Mă gândesc că poate e chiar el. Scot din geantă o bancnotă de 10 lei și i-o întind jenată, ca de fiecare dată când fac tranzacții din astea, neoficiale. Ridică privirea preț de două secunde, scutură capul instant și continuă să ridice lopeți pline de zăpadă. Repetă întruna: “nu! nu!..fac din plăcere, am și eu fete!”

M-am băgat rapid în mașină, cu ochii încețoșați. Am pornit, am reușit să ies, i-am făcut cu mâna, în timp ce din ochi mi se prelingeau lacrimi. Și nu, nu era plâns. Era emoție. Era bucurie pura.

Aproape ca ma socheaza gesturile de bunatate neconditionata, nu mai stiu sa le primesc. Iar cand le constientizez, scot din mine emotie si atat.

ripostă

intotdeauna am crezut ca ma deranjeaza, ma dor, ma jignesc actiunile concrete ale altora, fie ca sunt gesturi, fapte sau cuvinte. ca sunt precum niste cutite, niste arme reci ce strapung cu brutalitate invelisul meu protector.

dar, daca 2015 a avut sa-mi demonstreze ceva, a fost noutatea faptului ca dor la fel de tare lipsurile. lipsa actiunii, lipsa gesturilor, lipsa cuvintelor, lipsa reactiei. lipsa empatiei, a logicii sau a umanitatii. acceptarea propriei limitari si neputinte. ca e greu sa primesti un gol. ca iti trezeste niste furii latente, niste intrebari ce fierb in tine mocnit. niste lovituri surde ce te ataca, de fapt, pe dinauntru, iar cand se revarsa isi cauta motive absurde pentru a se materializa cumva.

as prefera de o mie de ori o palma ce-mi arde obrazul, astfel incat furia sa vina precum un efect imediat explicabil, in locul unei furii nascute din goluri.

 

 

People don’t listen, they just wait for their turn to talk …

in ultima perioada ma tot confrunt cu persoane cu care intru involuntar intr-o competitie verbala. stiti vorbitul ala in paralel, pe teme diferite?

discutia porneste de la un punct de fals interes (comun) al celuilalt. apoi se ramifica si fiecare-si varsa-n paralel voma verbala.

e deranjant. mai ales din partea unor persoane care se vor apropiate. care vin ele catre tine cu intrebari, pentru ca apoi sa te lase asa, singur printre propriile idei expuse, in timp ce ei sunt departe, in lumea propriilor lor probleme ce napadesc din toate directiile (exemplu: X te intreaba : esti bine? tu zici: da, am derapat azi. el/ea zice: am facut salata de vinete. tu zici: a fost nasol, aproape am atins masina din fata mea. el/ea zice: prietena mea lucreaza de sarbatori. tu te simti abandonat si-ti inghiti cuvintele, in timp ce partenerul tau de discutie/ duel verbal priveste prin tine. in punctul asta, orice ai spune, orice fata ai face, nu ai cum sa mai opresti avalansa. e precum un dulap indesat de haine aruncate haotic. deschizi o usita si-ti cad toate-n cap si realizezi asta pret de-o secunda, dar e prea tarziu si te trezesti cu maldarul pe cap. si tot asa, pana unul cedeaza, in general tu, si opresti nonsens-ul pornit, carevasazica sub pretextul interesului pentru celalalt. o laie!) am dat doar un exemplu inventat, desi sunt mari sansele sa derapez, hopefully not.

in era comunicarii suntem intr-un mare impas al intelegerii. pentru ca nu mai avem rabdare sa ascultam. pentru ca atunci cand o facem, o facem superficial si tot egoist, pana la urma, doar pentru a ne baga intr-un dans al caror pasi nu vrem din start sa-i invatam.

asa ca..la ce sa ne mai obosim?

sunt oameni care sunt doar curiosi si vor sa para interesati. sunt oameni interesati, dar cu lipsa de rabdare. sunt oameni carora nu le pasa sau sunt oameni carora le pasa si nu au ce face, dar emana o caldura aparte ce iti face bine. caldura asta se numeste sinceritate, interes nedisimulat. si ii simti si ti-e suficient cat sa te-ncarce. astia din urma, astia chiar fac CEVA. ceva important. sunt acolo pana la capat. te asculta pana la capat. isi expun umila parere pana la capat. se pun in papucii tai si se intreaba ce ar face ei si iti prezinta poate si tie propriul algoritm mental.

pentru oamenii astia merita sa te deschizi. atat.

 

 

epifanie

ce ne mai place sa investim intr-o zi/sarbatoare/om raspunderea fericirii noastre. suntem construiti sa ne facem asteptari inspre mai bine. e firesc, dar oarecum ne fereste de asumare.

ascultam Sam Smith (loove him!!). omul asta ma fascineaza precum o lingura plina cu miere, ce da pe-afara si curge-n fir neted. iar eu urmaresc hipnotizata firul auriu reintegrandu-se-n mierea Mama, spiralat si catifelat. si nu as opri nicicand procesul ala. e asa terapeutic….

ok, si..ca sa va scot din filmul lipicios, cum spuneam, ascultam Sam Smith, Have  yourself a merry little Christmas si incercam sa-mi induc starea aia festiva. si prin cap mi se derulau imagini cu soare,  brazi impodobiti, un fresh cu gheata, colindatori, cosuri pliiiine de cumparaturi (hey, e “little” Christmas!!..gizaz!?). totul era oricum sedat de vocea lui Sam, pana in punctul in care omu’ a zis: From now on all your troubles will be out of sight. aici mi-au aparut de-a curmezisul niste “troubles” ingrosate impertinent, razandu-mi in nas, fapt ce m-a facut sa scot instant starea de Craciun din priza, precum scotea mamaie televizorul pe lampi cand se innora afara.

The End.

In spiritul Craciunului..

Am prins azi curaj si am iesit la cumparaturile disperate pentru Craciun. Simteam o iritare latenta, ca o anticipare a haosului uman. Cu lista in mana si mama de-o toarta, am facut slalom ordonat printre randuri, am luat tot ce trebuia, m-am intalnit cu niste prieteni, cunostinte si rubedenii. Am ajutat o batranica sa-si cantareasca ciupercile. Mi-a urat de bine. In contrast cu injuratura incasata probabil azi dimineata, in trafic, de catre barbatul nervos ca i-am cam taiat calea. Asta e nene, ladies first! Mi-am facut refill la fructe, m-am incadrat onorabil in buget. M-am scarbit uitandu-ma la un ficat de curcan.
Am iesit din supermarket multumita, cu n-shpe sarsanale. De obicei imi rup mainile, doar ca sa nu fac doua drumuri, dar azi desi o aveam si pe mama alaturi, stiam clar ca trebuie sa facem doua ture. Dar eram ok, zen. Am luat o parte dintre sacose, ne-am urcat in lift. Am ajuns la etaj. Ies eu prima, ii tin usa mamei si o aud spunand “mai e o pun…” Eu dadusem deja drumul catatonic usii metalice a liftului, care e chemat instant de cineva.

Una dintre pungi calatorea singura prin bloc. Am stat pret de jumatate de secunda gandindu-ma daca sa urc sau sa cobor. Picioarele au luat-o pe scari in jos. La naiba, fix azi am ales sa port botine cu platforma. Bagam fuga pe scari, gandindu-ma la ceaiul cu musetel si miere din punga. Si la vecinii mei “prietenosi”. Ajung la parter in sincron cu liftul. Din lift iese un tip, detaliile fetei mi s-au limpezit tarziu. Ciudat a fost ca el se pregatea sa iasa cu punga din scara. M-am uitat la el gafaind, fara sa scot un cuvant. Mi-a intins plasa in cele din urma, spunand ca i-ar fi fost imposibil sa gaseasca proprietarul sacosei calatoare.
Si automat mi-am amintit legenda aia din vremea lui Tepes, unde oamenii nu numai ca nu furau, dar orice obiect gasit ramanea in acelasi loc, astfel incat sa fie sanse sa fie gasit de proprietar.

In fine..