The End.

imageMi-am dorit toată viața să fiu precaută, diplomată. Mi se părea o calitate să ai capacitatea asta de control a stărilor care te iau cu asalt și-ți provoacă reacții spontane, de cele mai multe ori, neșlefuite. Însă probabil că nu mi-am dorit cu adevărat, pentru că ar fi fost ca la fumat, degeaba îți dorești dacă nu schimbi și ceva în sensul asta. Poate că nu-ți dorești cu adevărat sau nu știi de unde să începi.

Sau poate că e mai ușor să schimbi obiceiuri și mai greu să-ți repari resorturile interne.

Lăsând la o parte reacțiile, uneori copilărești, graba mea de a da replici, de a mă apăra sau a-mi exprima propria opinie, eram o carte deschisă, cu totul. Îmi plăcea să fiu așa, consideram că felul ăsta nu poate decât să mă ajute. Drept dovadă stă și blogul ăsta semi-părăsit, ce a luat viață acum câțiva ani din curajul ăla de a mă lăsa descoperită, prin scris, întrucât am observat că așa mă organizez mai bine. Și nu simțeam scrisul ăsta ca pe o dezgolire, nu îmi dădea nici vreun fel de importanță, nu asta am vrut, să obosesc pe cineva cu banalitățile mele cotidiene, ci pur și simplu era o defulare, o detoxifiere psihică, ce îmi făcea mie însumi bine, în primul rând. Și am încercat să introduc doze de sarcasm,

astfel încât să fie și aia doi-trei cititori câștigați și feedback-ul să fie unul pozitiv.

Însă tot ce am scris până acum e doar 10 % din mine. Banalități, glume, straturi de superficialitate asumate, pe care toți le avem. Mi-ar plăcea să scriu despre adevăratele probleme, adevăratele mele experiențe, frământări, însă nu pot să o fac. Mă simt ca un comic ce își face treaba, face oamenii să zâmbească puțin și se întoarce la viața lui tristă apoi, fără ca nimeni să nu știe nimic din ce este el în mod real.

Și de’asta, posturile mele s-au rărit și rărit și cel mai probabil vor dispărea în curând.

Pentru că mi-am dat seama că nu e ok să fi o carte deschisă. Nu în lumea asta, în care dacă alegi să fi așa, expus, oamenii au impresia că au dreptul să te judece. Că oamenii se cred superiori doar pentru că ei nu fac la fel ca tine și nu se divulgă. Că dacă te prezinți fix așa cum ești, societatea îți trage disprețuitor oblonul peste degete.

Din păcate, mi-a luat 30 ani să realizez asta. Că gândurile “kinderinei” trebuie să rămână la locul lor, ale ei și atât, fără spectatori și turuială. Puținor oameni le pasă cu adevărat. Majoritatea sunt doar roși de curiozitate.

” They wanna see you do good, but never better than them.”

P.S: îmi doresc să scriu o carte la un moment dat, inspirată din viața reală, of course. Viața o am, mai am de lucrat la partea de ficțiune, să creez niște personaje noi, astfel încât să nu știți niciodată ce a fost real și ce nu :))

Cam atât.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s