Toamna

Toamna mi-a adus intotdeauna un mix de stari, o melancolie tolanita in paturi pufoase, savurand ciocolata calda in cani portocalii, ascultand James Morrison sau Paolo Nutini sau orice alt tanar ragusit, ce-ti plange soptit in ureche.

Ma fascineaza culorile padurii, aerul afumat de dimineata, primul tremur de frig, in timp ce-ti inghesui barbia in gulerul puloverului ce-ti ofera senzatia confortabila de siguranta.

E ciudat cum totul e atat de frumos, desi totul moare in jur. Natura isi pune in scena cu maxima implicare ultima reprezentatie.

Ma tem totusi de momentul in care ramane totul gol, scheletic, sumbru. Cand piere culoarea, cand dispar fructele zemoase din piete si romantismul din oameni. Cand vantul imi agreseaza obrazul si-mi crapa buzele, cand puloverul calduros devine inamicul parului meu moale, electrizat pana la culme, cand frigul imi ajunge-n oase si oamenii isi pleaca privirea dinspre padure, inspre asfalt, evitand baltile si noroiul.

Momentan, ma bucur de clipele de acum, de azi, ca si cum n-are exista un alt maine.

Zen

Se spune că nimeni nu creează când îi e bine. Cumva orice act artistic ia naștere, prinde contur ca efect al unei măcinări lăuntrice care nu prea are legătură cu fericirea, seninătatea, echilibrul.

Uneori se întâmplă asta, să scoatem totuși un produs benefic din noi, din tot răul. Alteori pur și simplu dispare orice impuls de a mai întreprinde ceva, de a mai te obosi.

Am fost mult timp într-o stare de dezechilibru. Cu tot zenul pe care am încercat să mi-l induc dinafară. Mă bucurau lucruri mărunte, la fel cum mă deranjau exagerat aceleași lucruri mărunte.   Era de fapt impresia că am lucrurile sub control și asta îmi dădea starea de bine, la fel cum aceeași impresie se dărâma rapid, în paralel cu toata siguranța dobândită.

Lucrurile astea se întamplă (cred) atunci când fundamentul e șubred. Când ne pierdem pe noi, încercând să-i mulțumim pe alții. La fel cum organismul își pierde imunitatea nu din cauza lui, ci a factorilor externi nocivi, tot așa permitem oamenilor, acțiunilor lor să ne corodeze, să ne îndepărteze de adevăratul nostru fel de-a fi, rupând (uneori pentru totdeauna) bucăți din noi.

Ajungem să ne simțim stingheri, nesiguri, nefericiți. Ne-am amuțit atât de mult vocea interioară, intuiția, încrederea în noi înșine, încât nu mai știm ce e real și ce nu, ce e corect și ce nu. Nu mai avem discernământul lucrurilor și asupra propriei vieți și ajungem resemnați, ghidați de forțe exterioare care ne servesc ce “ar trebui” să ne facă fericiți, cum “ar trebui” să fim.

Sunt una dintre persoanele care și-a pus des, cu sinceritate, problema propriei fericiri. Și de multe ori, am ieșit înspăimântată, precum bătrânul Scrooge, în fața perindării propriei vieți: Trecut – Prezent – Viitor. Dar nu stăteam mult în locul ăla. Mă speria atât de tare, încât fugeam rapid înapoi în zona mea de confort, unde lucrurile erau nici bune, nici rele, nici fericite, nici triste, ci un amestec mediocru de împăcare.

Am realizat, la aproape 30 ani că timpul nu stă în loc și că e prețios. Și dacă ceva nu este compatibil cu felul tău de-a fi sau îți face rău, este ok să pleci. Că orice încercare sau căutare a fericirii presupune un mare act de curaj, într-o lume de aparențe, minciuni si lașitate. Că nu îmi doresc o poleială a sufletului trist. Că nu mai vreau să mă mint. Că liniștea și fericirea e în noi, în fiecare dintre noi. Noi o clădim, noi o putem alege, în orice moment al vieții noastre și nu are nici o legătură cu perfecțiunea sau cu o viață lină, ci poate cu optimismul și iubirea de sine.

Spuneam la început că nimeni nu dă naștere unui act artistic în momente de fericire deplină. Eu am simtit să scriu rândurile astea, mai puțin artistice, nu neapărat din nefericire, ci dintr-un cumul de stări. Apreciez în aceeași măsură suferința, tristețea, lipsurile, pentru că și ele fac parte din viață. Pentru că ne arată că suntem vii, pentru că sunt o persoană puțin sadică :)) Dar apreciez cel mai tare momentele astea, pentru că ele mă fac să apreciez înzecit lucrurile frumoase, bunătatea, zâmbetul și tot ce vine în întâmpinarea mea și-mi e benefic. E doar legea compensației. Când ți-e rău, rezistă, totul trece! Când ți-e bine, rezistă, totul trece!

Să aveți un weekend călduros și liniștit (voi aștia 7 care mă citiți) 😇😊

“Life is not a rehearsal”

Mi se par inutile simulãrile pentru cutremur, incendiu, calamitãti. Oricât de pregätit ai încerca sã fi, versiunea ta calmã, înrãdãcinatã în normal si confort se dizolvã brusc în fata haosului neprevãzut.

Nu mai esti corp, esti o materie gelatinoasã, instabilã. Tremuri din toti rãrunchii, obrajii îti ard, urechile-ti vâjâie. Primesti semnale rationale ce iti dirijeazã corpul, ce-si aminteste vag vechile instructiuni, pregatirile. Pui mâna pe lucruri inutile, uiti lucruri esentiale. Te uiti prin lucruri, lucrurile trec prin tine. Esti inundat de teamã si adrenalinã deopotrivã. Se întâmplã!..

Linistea se asterne de-abia apoi. In cele mai bune cazuri. In care esti amuzat de tine însuti, de reactiile tale. Te vezi dinafarã fãrã judecatã, plin de compasiune, cu o oarecare mândrie, ca asa subred cum ai rãmas, ai scãpat cu Viatã.