fuga

Sunt una dintre persoanele care simt nevoia acuta sa se detaseze, sa grabeasca pasul, sa se distanteze de evenimente (placute sau neplacute). Si o fac fie din nevoia brutala de a-mi recapata echilibrul, singuratatea, normalitatea, fie din dorinta de a diseca departe si in liniste cele petrecute.

De fiecare data fac asta. Cumva sunt in expectativa contemplarii faptei si imi place uneori mai mult analiza, decat fapta in desfasurarea ei.

Suna ciudat. Dar de cate ori nu v-ati uitat cu muschii incordati la un film de groaza, evitand certitudinea analizei de la finalul lui, precum o musca deranjanta.  Stiati ca efectul filmului nu va fi imediat, ci se va infiltra în voi de-abia la final, când veti avea toata informatia de digerat, ca asa-i corect. Si asta v-a speriat mereu mai tare: psihicul vostru in contact cu sedimentele faptelor. Sedimente concentrate ce sunt capabile sa se dilueze total in voi si sa va mistuie.

De cate ori nu ati strans din dinti, pusi in fata unei situatii triste, dureroase, a unor alegeri pe care nu vi le-ati dorit, dar despre care stiati ca sunt singurele optiuni? Si ati actionat rapid, reportand pentru-mai-încolo analiza si suferinta. Si v-ati trezit cu forte noi, de “super-eroi”: de capacitatea ciudata de a plange mai incolo daca acum nu se cade, de a zambi si a sta neclintiti, chiar daca tremurati ca varga pe interior, de a va alege singuri momentele de topire, de decadere. De a pleca si a va feri de public, dintr-o oarecare demnitate bolnava.

La fel si cu momentele fericite, ce te umplu de endorfine. Esti acolo, prezent, dar o parte din tine de-abia asteapta retragerea in singuratate, pentru a vizualiza mai bine si mai complet si a retrai mai precis fiecare fapta. De a derula in nestire si a opri pe fiecare moment ce are capacitatea sa te bucure iar.

Amintirile, bune sau rele, au capacitatea de a te alina sau a te arde, de a te alimenta sau  a te eroda.

Dar e ciudat ca alegem mereu fuga si pentru a ne indeparta de ce ne face sa suferim, dar si pentru a ne retrage in noi si a ne apropia de ce ne bucura.

Una dintr-acele sambete meditative. :))

Fight Club

Momentul ăla când ajungi acasă după o zi grea și te întâmpină, în fața blocului, o fetiță necunoscută, pe la vreo 6 ani, cu zulufi blonzi și privire plină de ură și începe să te zgârie și să te lovească din senin. Wow! Aveam o parere bună despre mine, în raport cu cei mici, și mai cu seamă în relația cu micile exemplare feminine, cel puțin la vârsta asta, când nu există vreo rivalitate, poate doar amenințarea concurenței la șotron. Și o las să mă lovească, încercând să îmi păstrez zâmbetul de “ce drăguuuț!😊” pe față, chit că mă ustură deja carnea pe mână.

Și mă desprind apoi din programul de bătaie, cumva eliberată, cumva amărâtă, gândindu-mă la mine ca persoană. La cum mă lovesc și eu singură pe interior, cu ciudă și sălbatic, ori de câte ori nu știu să gestionez anumite situații.

Evităm toți foarte mult să ne punem problema condiției noastre. Ne e teamă uneori de ce găsim la autopsia sufletului nostru. Evităm confruntarea și trăim uitându-ne la noi ca la o imagine blurată. Ne vedem contururile vag definite de “oameni” și e suficient, pentru “moment”.  Dar foarte rar ne mai întoarcem la noi cu gând critic, de autoanaliză.

Eu fac asta destul de des. Mă gândesc dacă am rămas un om bun. Analizez ce am devenit. Chiar și când mă uit narcisist la o poză cu mine însumi, o fac cu o uimire și o curiozitate dedicată unei imagini străine.

Zic “dacă am rămas”, pentru că am certitudinea că am fost așa la un moment dat. Asta știu sigur. Și poate a rămas acolo un miez bun, învelit în fâșii de impulsivitate și sarcasm, ca la ceapă. Sper că am rămas totuși o ceapă cu miez dulce și puternic și nu una degerată și inutilă.

Ce vreau să spun e că scena cu fetița-altoindu-mă la ceas de seară a avut pentru mine un rol catharctic. Sau poate sunt eu un om sadic, un om care s-a dezobișnuit să dea și acum încasează cu plăcere.