“Just because I’m losing, doesn’t mean I’m lost”

PIERDERE. O pierdere a  materialului, a bunurilor fizice, a orgoliului propriu, dar o recâștigare a Sinelui.

Așa simt uneori. Că pe cât pierd lucruri, jocuri, legături false, pe atât mă câștig, recuperez și cunosc pe mine.

E un paradox, e doar “legea compensației”, balanța ce ține lucrurile în frâu și ne transformă din zei în oameni. Ne amintește umila noastră condiție umană.

Au fost perioade lungi de aparente câștiguri materiale, o bunăstare din asta falsă ce te indepărta de fapt de tine însuți și te trăgea lacom înspre latura ta superficială. Când lucrurile sunt simple și ne vin ușor la îndemână, nu mai e necesar să săpăm adânc în noi după noi resurse. Avem totul în fața noastră, după bunul nostru plac, un fel de “all inclusive” material, care nu face decât să ne plictisească Afectul.

Viața e atunci ca o persoană de treabă, care însă nu te incită. Ți se și urăște cu Binele la un moment dat, când printre pauze de bunăstare, te simți tot singur, tot fără nimic.

Vremurile astea trec de parcă nici n-au existat și îți primești și efectul advers al supradozei de Bine. Și ți se iau de sub nas toate remediile. Descurca-te! Înapoi la origini cu tine, muritor prost, ce te-ai crezut pentru câteva clipe atotștiutor!

Și atunci, primul pas e victimizarea. Ok, stai în băltoaca ta o vreme, mai să te îneci în propria milă umedă. Îți mai ridici nasul din când în când, uitându-te în jur. Nu vezi pe nimeni. Ai două variante acum: rămâi acolo patetic sau pui mâna și te ridici singur. Și înveți mersul lucrurilor din nou. Înveți aprecierea, frumusețea lucrurilor simple, încrederea în propriile-ți forțe.

Și ajungi să te cerți singur când greșești, dar să te și lauzi când reușești. Să te observi, să te corectezi. Să te iubești, cum nu te-ai iubit niciodată. Și nu, nu prin recompense materiale. Nu îți mai umplii dulapurile de data asta. Nu îți mai adaugi material, ci spiritual. Vrei să fi greu de emoții, plin de umanitate. Și ce dacă te deschizi? Și ce dacă ești vulnerabil? Și ce dacă plângi uneori de prea multe, la fel cum râzi alteori singur, din amintiri frumoase. Când totul e acolo în tine, te simti bogat si, in acelasi timp, aerisit si transparent. Fara povara mastilor, pentru ca ai scapat, de mult timp, de straturile alea superficiale. Esti un miez mic, ce poate rodi oriunde.

Asadar, poate ca ai pierdut în fata altor oameni, dar ai câstigat in fata ta. Si asta nu e pierdere. Tu nu esti pierdut, esti doar mai usor, precum un fulg.

Adevarata pierdere e mereu umana. Cand dispare un om drag. Cand dispare fizic sau, si mai rau, cand e inca acolo, dar e golit de suflet. Cand ramane doar carcasa din el si inauntru e doar un pachet de ura si razbunare. Asta e pierderea. Pierderea umanitatii noastre. Asta duce la razboi, la durere. Asta iti sterge reperele. Si daca fiecare dintre noi s-ar ingriji mai mult de latura asta, astfel incat ce e inauntru sa fie bun si corect, pentru el insusi si doar apoi raportat la ceilalti, poate am reusi sa intretinem flacara aia buna, sa ne ajutam reciproc. Nu suntem aici intr-o competitie, unul contra celuilalt. Si sper sa reusim toti.  Sa nu castige niciunul, sa fim cu totii castigati.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s