“Just because I’m losing, doesn’t mean I’m lost”

PIERDERE. O pierdere a  materialului, a bunurilor fizice, a orgoliului propriu, dar o recâștigare a Sinelui.

Așa simt uneori. Că pe cât pierd lucruri, jocuri, legături false, pe atât mă câștig, recuperez și cunosc pe mine.

E un paradox, e doar “legea compensației”, balanța ce ține lucrurile în frâu și ne transformă din zei în oameni. Ne amintește umila noastră condiție umană.

Au fost perioade lungi de aparente câștiguri materiale, o bunăstare din asta falsă ce te indepărta de fapt de tine însuți și te trăgea lacom înspre latura ta superficială. Când lucrurile sunt simple și ne vin ușor la îndemână, nu mai e necesar să săpăm adânc în noi după noi resurse. Avem totul în fața noastră, după bunul nostru plac, un fel de “all inclusive” material, care nu face decât să ne plictisească Afectul.

Viața e atunci ca o persoană de treabă, care însă nu te incită. Ți se și urăște cu Binele la un moment dat, când printre pauze de bunăstare, te simți tot singur, tot fără nimic.

Vremurile astea trec de parcă nici n-au existat și îți primești și efectul advers al supradozei de Bine. Și ți se iau de sub nas toate remediile. Descurca-te! Înapoi la origini cu tine, muritor prost, ce te-ai crezut pentru câteva clipe atotștiutor!

Și atunci, primul pas e victimizarea. Ok, stai în băltoaca ta o vreme, mai să te îneci în propria milă umedă. Îți mai ridici nasul din când în când, uitându-te în jur. Nu vezi pe nimeni. Ai două variante acum: rămâi acolo patetic sau pui mâna și te ridici singur. Și înveți mersul lucrurilor din nou. Înveți aprecierea, frumusețea lucrurilor simple, încrederea în propriile-ți forțe.

Și ajungi să te cerți singur când greșești, dar să te și lauzi când reușești. Să te observi, să te corectezi. Să te iubești, cum nu te-ai iubit niciodată. Și nu, nu prin recompense materiale. Nu îți mai umplii dulapurile de data asta. Nu îți mai adaugi material, ci spiritual. Vrei să fi greu de emoții, plin de umanitate. Și ce dacă te deschizi? Și ce dacă ești vulnerabil? Și ce dacă plângi uneori de prea multe, la fel cum râzi alteori singur, din amintiri frumoase. Când totul e acolo în tine, te simti bogat si, in acelasi timp, aerisit si transparent. Fara povara mastilor, pentru ca ai scapat, de mult timp, de straturile alea superficiale. Esti un miez mic, ce poate rodi oriunde.

Asadar, poate ca ai pierdut în fata altor oameni, dar ai câstigat in fata ta. Si asta nu e pierdere. Tu nu esti pierdut, esti doar mai usor, precum un fulg.

Adevarata pierdere e mereu umana. Cand dispare un om drag. Cand dispare fizic sau, si mai rau, cand e inca acolo, dar e golit de suflet. Cand ramane doar carcasa din el si inauntru e doar un pachet de ura si razbunare. Asta e pierderea. Pierderea umanitatii noastre. Asta duce la razboi, la durere. Asta iti sterge reperele. Si daca fiecare dintre noi s-ar ingriji mai mult de latura asta, astfel incat ce e inauntru sa fie bun si corect, pentru el insusi si doar apoi raportat la ceilalti, poate am reusi sa intretinem flacara aia buna, sa ne ajutam reciproc. Nu suntem aici intr-o competitie, unul contra celuilalt. Si sper sa reusim toti.  Sa nu castige niciunul, sa fim cu totii castigati.

“Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.”

Azi a fost una dintre zilele pe care am început-o plină de nervi, cu sentimentul ăla de bad hairday, doar că nu părul era problema. Am ieșit val-vârtej pe ușă, în veșnică întârziere. Întârzierea asta e ritmul meu. Se pare că funcționez mai bine în condiții de stres :))

Anyway, mă urc clocotind în prăfuita mea machetuță, îmi pun centura, pornesc robotic radio-ul. Și mă opresc galant la auzul unei voci calde (nici nu mai știu dacă era feminină sau masculină, aș miza pe feminină). Era un cover acoustic după o melodie comercială enervantă. Doar că mie mi se întâmplă des să mă îndrăgostesc de cover-uri și să detest varianta oficială. Am pornit radio-ul fix la versurile: “Don’t you worry, don’t you worry child/ See Heaven’s got a plan for you.” Și m-a calmat instant, ba mai mult, aproape că i-am și răspuns în gând: “you better have a good one!” Și mă amuzam oarecum că a fost o coincidență faină ce s-a pupat cu starea mea și m-a demontat rapid.

Și chestia asta m-a trimis cu gândul la weekendul ce tocmai a trecut. La sâmbată, când m-am trezit plină de energie și bucuroasă că e soare. Și m-am trezit devreme și voiam doar să ies în soare. Să transmit buna mea dispoziție cuiva, oricui aproape. Și am decis să fiu spontană: am pus mâna pe telefon și mi-am sunat random niște prietene, pusă pe convins pentru plimbare. Aveam argumente bune: soare, umor, cafea. Am avut ceva de furcă, însă am găsit fix persoana potrivită pentru ieșirea mea. O prietenă bună, caldă și solară precum sâmbata aia. Să-i spunem Meredith 🙂

Și am ieșit la taclale-n mers. La soare și vitamina D. Sau care-o fi aia de ți-o prescrie gratuit Soarele.

La un moment dat, prietena mea m-a rugat să o însoțesc la cimitir, să aprindă o lumânare pentru o persoană dragă ce a părăsit-o relativ recent. Și i-am spus că merg. Și pe măsură ce ne apropiam, mă gândeam că în cei 16 ani de locuit în cartierul ăsta nu am călcat niciodată acolo. Că vedeam aleea aia ce duce înspre cimitir ba din autobuz, când mergeam la școală, ba din mers. O singură dată am parcat mașina în fața scărilor interminabile, întrucât pe vremea aia duceam mașina la un service auto în zonă. Însă mereu îmi feream privirea, întorceam capul, alungam gândul ca pe-un țânțar nesuferit ce vrea să mă înțepe. Cumva, alungând ideea, împiedicam și răul-închipuit să existe.

Acum însă, pașii mei mergeau ritmic într-acolo. În ziua aia însorită. Și nu mai simțeam deloc povara ideii ce o reprezenta destinația în sine.

Am început să urcăm scările interminabile. Am constatat plăcut amenajarea lor în miezul pădurii. Bătea un vânt cald și auzeam din când în când doar trosnetul crengilor uscate, făcut probabil de vreo pasăre dezmorțită. Cu cât urcam scările alea, cu atât povesteam cu o voce mai șoptită.

Am ajuns la capătul lor, în “vârf”. Un luminiș însorit, liniștit, asfaltat, îmbrățișat de pădure. Ici-colo, narcise sălbatice galbene. Am pășit tăcut pe alee, uitându-mă la fotografii.

Era un sentiment diferit față de cel de acum câțiva ani când am călcat într-un cimitir de țară. Și când zic călcat..e chiar literally. Îmi amintesc ce panică și sentiment de sufocare am avut în fața întinderii îngrămădite și buruienoase. Nu exista alee, iar eu călcam iarba aia, mormintele alea, de pe-un picior pe altul, de pe-un mormânt pe altul cu un sentiment copleșitor.

Acum era diferit. Acum era multă liniște. Echilibru. Pace. Maturizare. Simțeam că am în față o realitate pe care trebuie să o înfrunt, nu să o alung. Și am acceptat realitatea aia și am înteles-o ca făcând parte din însăși Viața. Și am mai învins o frică.

Ne temem atât de mult de moarte și tocmai cumulul ăsta de frici nu ne lasă să trăim pe deplin. Când tot ce trebuie să facem e să luăm lucrurile cum vin, la pas, treaptă cu treaptă. Că nu e musai să vedem din start destinația, dar să avem încredere să pășim totuși. Fără teamă.