Cineva, acolo sus, te iubeste

Cand vine vorba de investigatii si interes medical, sunt doua tipuri de persoane: cele care se “cauta” mereu, pe ei si pe cei din jur, uneori fara motive concrete, cei ce se panicheaza si augmenteaza orice simptom, ipohondrii. Si mai sunt cei care minimizeaza lucrurile, care ajung la doctor cu ultimele simptome si chiar si atunci, doar pentru ca nu aveau altceva mai bun de facut prin casa. Curios e ca si cei din urma se panicheaza la fel ca primii cand vine vorba de sanatatea celor apropiati, insa mai putin pentru ei insisi. Desi, stiti regulile prezentate in avion: intai iti pui tie masca cu oxigen, pentru ca mai apoi sa il poti salva si pe cel de langa tine.

Eu clar fac parte din a doua categorie. Am zis mereu ca e bine sa fii precaut, in anumite doze. Sa nu ajungi ca-n Final Destination, sa te izolezi de lume in casa, fiind convins ca acolo e mediu sigur si sa sfarsesti cazand pe gresia din baie.

Mi-am amintit recent un episod dubios de pe la 18 ani. Era o zi normala, m-am trezit binedispusa, urma sa merg la majoratul unei prietene bune. M-am pus sa mananc niste zacusca trimisa de mamaie. Cea mai buna zacusca ever. Mamaie era generoasa, ne trimitea mereu borcane gigantice de 700 gr cu cea mai buna zacusca de pe planeta. Borcanul meu era inceput de ceva timp, mi-am pus o felie si am simtit un gust ciudat dupa prima muscatura. Am mai incercat o data si am lasat felia deoparte. M-am gandit ca s-a alterat, fiind borcanul desfacut, insa nu am acordat prea mare atentie.

Dupa cateva ore, ma pregateam de plecare si imi bubuia capul. Am luat un Algocalmin (hmm, cu Metamizol, probabil au schimbat astia formula iar, nu mai luasem asa pana atunci) si am continuat sa ma aranjez.

La scurt timp m-a cuprins o neliniste fizica. O agitatie iritanta in corp, in sange. Simteam ca imi fierbe ceva in maini si picioare. Capul imi zvacnea cu putere. Am mers la baie, m-am uitat in oglinda, aveam cearcane mov sub ochi. Am baut niste apa si am plecat.

Am sperat sa imi revin in grupul de prieteni, insa ma simteam la fel de ciudat. Agitatie fizica si un sentiment de caldura imi inunda tot corpul, acompaniat de durerea aia surda de cap. Stateam pe o canapea, cu o muzica deranjanta in fundal. Voiam sa plec. Imi arunc o privire la ceasul de la mana si raman atintita pe incheietura. Pielea mea era roz si umflata. Bratara de piele a ceasului ma strangea. Imi eliberez mana grasa din stransoare. Portiunea umflata a mainilor se extindea ca o ciuperca. Merg  la baie si constat ca am si fata umflata si ca se extindea umflatura asta inspre gat, ca un val roz ce acoperea tot in calea lui.

Am iesit din baie, m-am dus la bucatarie. M-a vazut mama prietenei mele care a inceput sa imi faca de deochi, sa ma frece pe maini cu otet. Ma uitam la ea sedata. Ma simteam high asa, ca si cum priveam totul de pe margine.

Prietenii mei incepusera sa se socheze de fata mea umflata. Doctorita mea locuia in acelasi bloc cu prietena mea, am sunat la usa ei, mai mult impinsa de la spate de prietena mea. Nu raspundea nimeni.

Am mai stat putin la “party”, am chemat un taxi si am plecat acasa.

Acasa..eram singura. Am zis ca un somn imi va prinde bine. Ma simteam extenuata.

Am intrat in baie sa ma demachiez. In  dreptul chiuvetei au inceput sa imi tiuie violent urechile. Un zgomot sfasietor ce m-a facut sa-mi acopar urechile cu palmele. Brusc, peretii din jur au inceput sa se miste. La fel si podeaua. Ma simteam ca in interiorul unui cub Rubick, cu cineva superior care se juca si misca rapid fatzetele colorate. Imi misca peretii si podeaua, iar eu ma clatinam intr-un zgomot surd.

M-am asezat ciuciulete si am stat asa, sperand sa se opreasca nemilosul cutremur ce ma epuiza. Acolo parea ca totul s-a calmat, asa ca am prins curaj sa ma ridic.

Mi-am dat seama ca nu pot. Ca am picioarele moi precum macaroanele prea fierte. Ca am fruntea leoarca. Ala a fost momentul in care m-a cuprins panica. Poate panica celor de care radeam la inceput, ca se supra-investigheaza.

Propria mea neputinta m-a panicat. Nu puteam sa ma tin pe picioare. Eram acolo, in baie, pe gresie si nu puteam sa ma ridic. Urechile imi tiuiau galagios si nu imi doream decat sa ma pun in pat si sa dorm. Asta m-ar face bine, cu siguranta. Da, trebuie sa ajung in pat.

Doar la asta ma gandeam, iar drumul de la baie la camera mi se parea mai lung si mai greu ca niciodata.

Eram leoarca, cu fata si mainile umflate. Am facut un efort sa ma ridic in picioare. Am mers cativa pasi, pana am ajuns in dreptul usii de la baie. Acolo am simtit ca trebuie sa fac o pauza. M-am prins plangand de tocul usii deschise. Si stateam asa suspendata, asteptand sa ma incarc de noi puteri, pana in dormitor.

Cred ca deliram deja. Vedeam in fata patul moale si salvator. Printre tiuitul urechilor, greata si dureri de cap crunte. Vedeam in fata un pat intins ce ma chema sa ma arunc in el. Si la un moment dat am dat drumul din maini marginii de sus a usii..si zgomotul si lumina s-au stins brusc.

[…] m-a trezit o durere grea de frunte. Mi-era frig. Aveam obrazul lipit de gresia maro din micul hol dintre camera mea si baie. In spate, baia luminata agresiv. Picioarele mele inca intinse in baie. Capul si mainile in hol. Imi reiau dorinta de a ajunge pe ceva mai moale si mai putin rece. Dau iar sa ma ridic si nu pot. Asa ca decid rapid sa ma tarasc pe coate, ca-n armata. Simt covorul pufos, persan, ocrotitor al camerei. Ajung la marginea rotunjita a patului, imi sprijin coatele si capul si adorm asa, cu picioarele rasfirate pe covor.

 

Dupa cateva zile, doctorii si farmacistele imi prescriau socati regimuri stricte si antihistaminice. Tocmai iesisem dintr-un soc anafilactic. Fara injectii cu adrenalina. Fara nimic. Nu stiu cat am stat inconstienta. Erau sanse foarte mari de stop cardiac, de blocaj respirator…

Bausem lapte in ziua aia si se pare ca asta a mai neutralizat toxinele din corp. Organismul meu a avut o reactie exagerata la zacusca alterata. Doua imbucaturi nenorocite de zacusca m-au otravit! Ca tot vorbeam de murit ca prostu-n casa :)) Ahh, si eram si alergica la Metamizolul din Algocalmin si habar nu aveam. Deci a fost o combinatie de alergie cu otrava.

Au urmat cativa ani de restrictii, mi-am descoperit noi gusturi alimentare, noi alergii. Am invatat intre timp sa imi ascult semnalele din corp, sa le cunosc. Sa fiu atenta in ce priveste alimentatia, cantitatile, calitatea.

Insa ma gandesc si acum ca totusi, cineva acolo sus ma iubeste 🙂

exercițiu de imaginație

Imaginați-vă că sunteți într-un tren, îmbarcați cu elan, la început de călătorie. Ați câștigat o excursie-surpriză spre o destinație necunoscută. Poate fi o zonă primitoare sau ostilă. Surpriza și optimismul vă gâdilă oricum entuziasmul. Sunteți tineri și dornici de cunoaștere, precum drumul nebătătorit din față.

Trenul se pune în mișcare, ochii capturează imagini pentru minte, observați atent detalii, natură, sunete, culori. Creșteți sufletește, pe măsura călătoriei ce vă devine camarad.

Viața curge lin și însorit, trenul aleargă printr-o pădure bogată, priviți mereu în sus, înspre ramurile verzi ale copacilor ce ba ating cerul, ba stâncile ce sprijină pădurea.

Călătoria înseamnă deja normalitatea voastră. Cerul senin și verdele pădurii vă sunt deja indispensabile.

La un moment dat, ceva vă smucește. Trenul deraiază. Totul se oprește. Analizați situația, cauzele, căutați soluții.

După un timp de stagnare, vă apucați să meșteriți voi înșivă trenul. Fără nici o pregătire sau experiență. Pierdeți timp și energie. Stagnați. Observați griul naturii, zilele ploioase, partea neprietenoasă.

Se naște la un moment dat in voi sentimentul neputinței și furiei. Însă nu cedați și continuați să reparați cum puteți trenul, doar-doar se va pune în mișcare iar.

Strădania vă este răsplatită și trenul pornește. Poate miraculos, poate ați contribuit tehnic și voi, poate a trebuit să pornească. Și o luați din loc, cu mâinile încă murdare și sufletul obosit.

Murdăria mâinilor se duce, trec și nervii pe seama reparațiilor, trec și zilele ploioase și totul redevine verde, curgător, optimist, de parcă nu a fost nicicând altfel.

Până într-o zi când trenul deraiază iar neașteptat. Și iar vă ține-n loc. Și iar vă suflecați mânecile și vă dedicați tot timpul dedicat frumosului și creșterii spirituale, încercând să meșteriți niște fiare.

Și vă frustrează și mai tare. Dar reușiți să-l mobilizați iar și cumva, în timp, treceți peste deraieri, focusându-vă doar pe frumos.

După multe deraieri, opriri și reparații aflați că trenul în care v-ați urcat, prin șansă, este unul cu defect de fabrică. Și știți că asta presupune călătoria voastă: o permanentă alternare între avansat-cunoaștere-vise și blocaj-stagnare-neputință. Și e prea târziu să abandonați acum. Nu mai aveți alternativa asta. Trebuie să mergeți până la capăt așa, încercând totuși să vă focusați pe bine și frumos, încercând să păstrați ponturi vechi ce se pot aplica și în alte posibile situații viitoare. Mereu în mișcare, măcar în gând.

Trenul ăsta e viața voastră.

Freedom ticket

Suntem mari figuri, noi oamenii. Omuleții crescuți peste noapte, ce și-au lăsat cuburile, cărțile de joc din care construiau castele, piesele de domino aliniate meticulos pe parchet, în schimbul unui troc fad, de orânduit acte, așezat ore din zi, strecurat mici plăceri personale într-o zi plină de obligații.

Acum ne implicăm cu aceeași concentrare când gătim, în expectativa unui gust ce ne va umple, pentru câteva minute, de climax gustativ.

Muncim ore în șir la birouri doar pentru a ne permite un val luat în freză la mare și câteva ore de dormit pe o plajă, o săptămână pe an.

Ne dedicăm timp și atenție ridicând, de fapt, același castel instabil din cărți, din copilărie. Ne enervăm la fel când ne pică o carte ce-și ia rapid tribut alte surate și ne dărâmă o parte din muncă. Și o luăm de la capăt motivați de un singur lucru: speranța.

Speranța că,la final, vom simți ce înseamnă viața asta de fapt, dincolo de muncă fizică și concentrare mentală. Așteptăm cu același entuziasm surpriza de la final, când noi înșine dărâmăm cu mâinile noastre castelul din cărți pentru care am muncit atât, iar secundele alea ne oferă senzația de control. Control al muncii noastre, al emoțiilor noastre, al vieții noastre. De-asta ne cheltuim banii pe vacanțe, de-asta ne băgăm picioarele in dietă pentru 10 felii de pizza cu multă brânză și jalapenos, de-asta ne cumpărăm parfumuri, cărți, bilete la concerte. Pentru evadare. Pentru sentimentul necontrolat al libertății.

E un amestec de frică, sălbăticie, inocență, bucurie, încântare. Adorăm când lăsăm controlul deoparte, ca pe niște sacoșe grele puse jos, pentru câteva clipe de răgaz. Adorăm când lăsăm adultul plicticos deoparte.

E același entuziasm cu care plecăm de la muncă și intrăm în concediul mult visat. Ne aruncăm sacoul rigid, tocurile și limbajul protocolar pentru comoditatea impertinentă a flip flop-șilor, glumele gălăgioase și o nerăbdare egoistă de evadare.

Râdem cu nesaț de varianta noastră formală, de la o terasă de departe, cu nisip sărat pe glezne și o rochie largă și cam scurtă, răzuind totuși nervos, cu unghia, eticheta umedă de pe bere, cu un ceas permanent în cap care ticăie și-ți șoptește sadic: “te vei întoarce!”

E același sentiment cu care luăm prima îmbucătură din mâncarea gătită de noi tacticos. Ne place să ne recompensăm. Ne place rezultatul muncii noastre, uităm un intreg proces de dedicare și consum, în schimbul câtorva senzații ce nu au nici o rigiditate sau normă.

Ceva din lumea asta ne-a învățat greșit că nimic nu e gratuit și că trebuie să ne merităm fericirea. Ca ea vine ca un efect al unei munci depuse. Poate așa e.

Și e trist, nu? Că omul e singurul animal care muncește doar ca să aibă dreptul la puțină fericire în stare pură.

Ne ținem în permanență libertatea și fericirea într-o lesă mobilă. Ne lăsăm liberi și fericiți, pentru a ne bloca apoi lesa și a reveni smucit la realitate. La muncă, la rutină, la “ce trebuie” și “cum trebuie” SĂ FII.

Fericirea stă clar în mâinile noastre, nu în ale altuia. Oricât de mult ne-ar plăcea să o plasăm. Fericirea și vina sunt proprii noștrii copii, egalii noștrii, alături de care mergem la braț. Noi îi creștem, noi îi educăm, noi suntem mândri sau nu de ei. Nouă ne seamănă, noi îi perpetuăm și întreținem. Unul dintre copii ne împlinește, celălalt e oaia neagră, rebelul închis în camera lui cu care nu prea defilăm.

Putem fi o familie frumoasă, dacă știm să ne respectăm și acceptăm. Cu bune și cu rele.