our hopes and expectations/ black holes and revelations

Am avut o copilarie frumoasa. Cu bune si cu rele. Cu nasuri strivite de vitrine cu prajituri sau jucarii, cu dorinte, bucurii, arome, joaca, julituri, vanatai, degeraturi. Cu de toate. Sunt multe detalii in care nu vreau sa intru, pentru ca mi se par toate amestecate si ingramadite intr-un sac.

Dar sunt cateva amintiri care uneori ies din maldarul ala si eu cred ca vor sa imi “spuna” ceva. Sau poate le leg eu cumva de prezent.

Si, mai nou, ma vad intr-o seara de revelion. Trebuie sa fie prin, hmm, ’89 sau ’90 asa. Seara de Revelion. Asteptam cu entuziasm “petrecerea”. Sa fiu imbracata frumos, sa ma uit toata noaptea la televizorul color (uau!), cel mai probabil la Nae Lazarescu si Vasile Moraru, sa nu stiu niciodata care-i unu’, care-i altu’. Sa mananc bombe, salata boeuf, sa beau sampanie in paharelul meu mic, imbracata in fusta mea tricotata favorita, galbena, cu funda alba insurubata-n varful capului si sosetele dantelate in picioare, cu zambetul dezvelindu-mi primii doi dinti zimtati. Stiam ce vroiam la 3 ani, nu? :))

Nu imi amintesc toata copilaria mea, dar nu stiu cum se face ca am amintiri clare de la 3 ani. Apoi totul se pierde intr-un nor de ceata.

No, revenind la seara de Revelion: eram pregatita sa dau pijamaua albastra cu pitici pe hainele de party. Ma ia mama de mana sa ma schimbe. Scoate o fusta albastra, tricou bla bla. Eu simt un junghi in stomac. Ea incepe sa ma imbrace, in timp ce simt cum ma cuprinde o tristete crunta. Incepe sa-mi tremure buza de jos. Mama ma intreaba ce am. Eu nimic. Mucles. Ma intreaba de cateva ori, eu ma uit la ea cu ciuda, in imposibilitate de a-i raspunde. Ea ma ameninta, imi spune ca nu voi mai petrece Revelionul cu ei daca nu ii spun ce am. Eu nimic. Stana de piatra. Ii trimit sageti din ochi.

Ea se enerveaza, ma schimba la loc in pijamale si ma arunca in pat. Inchide lumina si ma lasa in camera.

Raman acolo in intuneric si ma gandesc cat de simplu ar fi fost sa deschid gura, sa ii indic fusta galbena, sa ma imbrace cu ea si sa fie toata lumea fericita. Ma tot intreb ce m-a oprit, de ce nu am putut trece peste sentimentul ala de dezamagire care ma blocase. Am ales cu amaraciune sa raman acolo, in tacere, sa pierd seara aia. Am regretat-o, dar ma simteam imobilizata. Ma oprea ceva in simplificarea lucrurilor. Eram acaparata de un sentiment de tristete si cumva simteam ca-l pedepsesc pe celalalt prin tacere. Dar de fapt, ma pedepseam pe mine.

Nu stiam sa definesc nimic pe-atunci, insa in timp, am deslusit misterul: am un obicei infiltrat in mine de a-mi face niste asteptari atat de fine, de la oamenii pe care ii consider apropiati, la modul ca am aproape convingerea ca ei ar putea sau ar trebui sa imi citeasca gandurile. Ca ar trebui sa (ma) stie. Ca prin rostirea felului meu de a fi sau a dorintelor mele, se pierde ceva din legatura cu omul respectiv.

E absurd, stiu. Dar e ceva ce ma blocheaza si ma afunda intr-o dezamagire aproape dureroasa.

Si acum procedez la fel. Cu aceeasi incapatanare. Am replicile si gesturile potrivite situatiei la indemana, insa niciodata nu le iau. Niciodata nu pot sa o fac. Mi se inclesteaza gura cand trebuie sa ma explic sau sa ma justific. Si nu din mandrie. Ci dintr-o imposibilitate a mea. Dintr-un instinct de autoconservare, desi nu stiu inca ce anume vreau sa conserv. Poate o imagine falsa din capul meu, care idealizeaza tot ce misca.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s