our hopes and expectations/ black holes and revelations

Am avut o copilarie frumoasa. Cu bune si cu rele. Cu nasuri strivite de vitrine cu prajituri sau jucarii, cu dorinte, bucurii, arome, joaca, julituri, vanatai, degeraturi. Cu de toate. Sunt multe detalii in care nu vreau sa intru, pentru ca mi se par toate amestecate si ingramadite intr-un sac.

Dar sunt cateva amintiri care uneori ies din maldarul ala si eu cred ca vor sa imi “spuna” ceva. Sau poate le leg eu cumva de prezent.

Si, mai nou, ma vad intr-o seara de revelion. Trebuie sa fie prin, hmm, ’89 sau ’90 asa. Seara de Revelion. Asteptam cu entuziasm “petrecerea”. Sa fiu imbracata frumos, sa ma uit toata noaptea la televizorul color (uau!), cel mai probabil la Nae Lazarescu si Vasile Moraru, sa nu stiu niciodata care-i unu’, care-i altu’. Sa mananc bombe, salata boeuf, sa beau sampanie in paharelul meu mic, imbracata in fusta mea tricotata favorita, galbena, cu funda alba insurubata-n varful capului si sosetele dantelate in picioare, cu zambetul dezvelindu-mi primii doi dinti zimtati. Stiam ce vroiam la 3 ani, nu? :))

Nu imi amintesc toata copilaria mea, dar nu stiu cum se face ca am amintiri clare de la 3 ani. Apoi totul se pierde intr-un nor de ceata.

No, revenind la seara de Revelion: eram pregatita sa dau pijamaua albastra cu pitici pe hainele de party. Ma ia mama de mana sa ma schimbe. Scoate o fusta albastra, tricou bla bla. Eu simt un junghi in stomac. Ea incepe sa ma imbrace, in timp ce simt cum ma cuprinde o tristete crunta. Incepe sa-mi tremure buza de jos. Mama ma intreaba ce am. Eu nimic. Mucles. Ma intreaba de cateva ori, eu ma uit la ea cu ciuda, in imposibilitate de a-i raspunde. Ea ma ameninta, imi spune ca nu voi mai petrece Revelionul cu ei daca nu ii spun ce am. Eu nimic. Stana de piatra. Ii trimit sageti din ochi.

Ea se enerveaza, ma schimba la loc in pijamale si ma arunca in pat. Inchide lumina si ma lasa in camera.

Raman acolo in intuneric si ma gandesc cat de simplu ar fi fost sa deschid gura, sa ii indic fusta galbena, sa ma imbrace cu ea si sa fie toata lumea fericita. Ma tot intreb ce m-a oprit, de ce nu am putut trece peste sentimentul ala de dezamagire care ma blocase. Am ales cu amaraciune sa raman acolo, in tacere, sa pierd seara aia. Am regretat-o, dar ma simteam imobilizata. Ma oprea ceva in simplificarea lucrurilor. Eram acaparata de un sentiment de tristete si cumva simteam ca-l pedepsesc pe celalalt prin tacere. Dar de fapt, ma pedepseam pe mine.

Nu stiam sa definesc nimic pe-atunci, insa in timp, am deslusit misterul: am un obicei infiltrat in mine de a-mi face niste asteptari atat de fine, de la oamenii pe care ii consider apropiati, la modul ca am aproape convingerea ca ei ar putea sau ar trebui sa imi citeasca gandurile. Ca ar trebui sa (ma) stie. Ca prin rostirea felului meu de a fi sau a dorintelor mele, se pierde ceva din legatura cu omul respectiv.

E absurd, stiu. Dar e ceva ce ma blocheaza si ma afunda intr-o dezamagire aproape dureroasa.

Si acum procedez la fel. Cu aceeasi incapatanare. Am replicile si gesturile potrivite situatiei la indemana, insa niciodata nu le iau. Niciodata nu pot sa o fac. Mi se inclesteaza gura cand trebuie sa ma explic sau sa ma justific. Si nu din mandrie. Ci dintr-o imposibilitate a mea. Dintr-un instinct de autoconservare, desi nu stiu inca ce anume vreau sa conserv. Poate o imagine falsa din capul meu, care idealizeaza tot ce misca.

 

Aer nou

Fiecare dintre noi avem însurubat in cap un mic dracusor setat pe taiat elan si entuziasm, sadit frica si indoiala, aruncat presupuneri si critici. Ala de-ti soptea rautacios la ureche de mic “nu poti!”, “nu stii!” sau poate cel de-ti demola intreaga persoana si te vedeai incapabil de a mai actiona cumva, nesigur si singur.
Eu cred ca aici sta secretul succesului: in a folosi nestingherit entuziasmul in mod constructiv. In a te lasa purtat de valul ala si a nu incerca mereu sa-l imblanzesti, sa te-mblanzesti.

Se spune ca analizand prea mult lucrurile le omori. Si asa e.
Imi amintesc cat de mult am ras dupa ce m-a izbit intr-o vara un ditamai valul in fata. Asta dupa ce intrasem precaut in mare, cu frica mea de apa de-o mana si cu nisipul abraziv in talpi. Si nu as fi ales nicicand de bunavoie sa ma arunc in valul ala, daca nu m-ar fi lovit el primu-n cap. Si surpriza aia a declansat bucurie. Am observat ca asta ma face pe mine fericita: surpriza. Ce stiu, planific, calculez ma lasa rece. Adu-mi un caine, un om bun, chiar si necunoscut, o carte noua, film bun, situatie noua spontana si sunt sanse mari de averse de fericire. Lucrurile astea nu permit samantei de indoiala si frica sa evolueze, sa creasca in noi, ci le opresc. Macar pentru putin timp, ne ofera sentimentul ca viata din afara noastra e frumoasa si noua. Si neprevazuta, si riscanta si dureros de surprinzatoare, dar ca asta ne umple de fapt.
Si e necesar sa mai deschidem, din cand in cand, ferestrele sufletului pentru a permite aerului proaspat sa ne revirgoreze mintea si ideile, sa ne scuture fricile.

Littlest things

momentul ala in care iesi senina de la munca (nu mi se intampla des) si realizezi ca ai un morman de zapadoi aruncat in fata masinii. te uiti la manusile din piele fuchsia, apoi inapoi la mormanul alb. vizavi de drum, un mosulica incotoșmănit curăță cu spor aleea din fața porții. e ceva la el și la căciula lui cu urechi ce-ți inspiră încredere. el se simte privit și se uită înspre tine. tu joci un fel de mimă de partea cealaltă a drumului, el ghicește din prima și se îndreaptă spre tine cu un pui de lopată. o iei bucuroasă și începi să..pff, știam eu că trebuia să mai lucrez brațele! abia ridic o tigaie, nu am nici o șansă să urnesc mormanul de zăpadă înghețată. Nenea înțelege și pune mâna pe lopata de adult. Eu mă dau în lături, gândindu-mă că-mi merit pe deplin impresia de prostănacă lăsată de paltonul roz. Îmi amintesc vag că mai devreme sunase un domn pe la interfonul caselor vecine, oferindu-se să curețe porțiuni de trotuar contra unor sume modice. Mă gândesc că poate e chiar el. Scot din geantă o bancnotă de 10 lei și i-o întind jenată, ca de fiecare dată când fac tranzacții din astea, neoficiale. Ridică privirea preț de două secunde, scutură capul instant și continuă să ridice lopeți pline de zăpadă. Repetă întruna: “nu! nu!..fac din plăcere, am și eu fete!”

M-am băgat rapid în mașină, cu ochii încețoșați. Am pornit, am reușit să ies, i-am făcut cu mâna, în timp ce din ochi mi se prelingeau lacrimi. Și nu, nu era plâns. Era emoție. Era bucurie pura.

Aproape ca ma socheaza gesturile de bunatate neconditionata, nu mai stiu sa le primesc. Iar cand le constientizez, scot din mine emotie si atat.

ripostă

intotdeauna am crezut ca ma deranjeaza, ma dor, ma jignesc actiunile concrete ale altora, fie ca sunt gesturi, fapte sau cuvinte. ca sunt precum niste cutite, niste arme reci ce strapung cu brutalitate invelisul meu protector.

dar, daca 2015 a avut sa-mi demonstreze ceva, a fost noutatea faptului ca dor la fel de tare lipsurile. lipsa actiunii, lipsa gesturilor, lipsa cuvintelor, lipsa reactiei. lipsa empatiei, a logicii sau a umanitatii. acceptarea propriei limitari si neputinte. ca e greu sa primesti un gol. ca iti trezeste niste furii latente, niste intrebari ce fierb in tine mocnit. niste lovituri surde ce te ataca, de fapt, pe dinauntru, iar cand se revarsa isi cauta motive absurde pentru a se materializa cumva.

as prefera de o mie de ori o palma ce-mi arde obrazul, astfel incat furia sa vina precum un efect imediat explicabil, in locul unei furii nascute din goluri.