People don’t listen, they just wait for their turn to talk …

in ultima perioada ma tot confrunt cu persoane cu care intru involuntar intr-o competitie verbala. stiti vorbitul ala in paralel, pe teme diferite?

discutia porneste de la un punct de fals interes (comun) al celuilalt. apoi se ramifica si fiecare-si varsa-n paralel voma verbala.

e deranjant. mai ales din partea unor persoane care se vor apropiate. care vin ele catre tine cu intrebari, pentru ca apoi sa te lase asa, singur printre propriile idei expuse, in timp ce ei sunt departe, in lumea propriilor lor probleme ce napadesc din toate directiile (exemplu: X te intreaba : esti bine? tu zici: da, am derapat azi. el/ea zice: am facut salata de vinete. tu zici: a fost nasol, aproape am atins masina din fata mea. el/ea zice: prietena mea lucreaza de sarbatori. tu te simti abandonat si-ti inghiti cuvintele, in timp ce partenerul tau de discutie/ duel verbal priveste prin tine. in punctul asta, orice ai spune, orice fata ai face, nu ai cum sa mai opresti avalansa. e precum un dulap indesat de haine aruncate haotic. deschizi o usita si-ti cad toate-n cap si realizezi asta pret de-o secunda, dar e prea tarziu si te trezesti cu maldarul pe cap. si tot asa, pana unul cedeaza, in general tu, si opresti nonsens-ul pornit, carevasazica sub pretextul interesului pentru celalalt. o laie!) am dat doar un exemplu inventat, desi sunt mari sansele sa derapez, hopefully not.

in era comunicarii suntem intr-un mare impas al intelegerii. pentru ca nu mai avem rabdare sa ascultam. pentru ca atunci cand o facem, o facem superficial si tot egoist, pana la urma, doar pentru a ne baga intr-un dans al caror pasi nu vrem din start sa-i invatam.

asa ca..la ce sa ne mai obosim?

sunt oameni care sunt doar curiosi si vor sa para interesati. sunt oameni interesati, dar cu lipsa de rabdare. sunt oameni carora nu le pasa sau sunt oameni carora le pasa si nu au ce face, dar emana o caldura aparte ce iti face bine. caldura asta se numeste sinceritate, interes nedisimulat. si ii simti si ti-e suficient cat sa te-ncarce. astia din urma, astia chiar fac CEVA. ceva important. sunt acolo pana la capat. te asculta pana la capat. isi expun umila parere pana la capat. se pun in papucii tai si se intreaba ce ar face ei si iti prezinta poate si tie propriul algoritm mental.

pentru oamenii astia merita sa te deschizi. atat.

 

 

epifanie

ce ne mai place sa investim intr-o zi/sarbatoare/om raspunderea fericirii noastre. suntem construiti sa ne facem asteptari inspre mai bine. e firesc, dar oarecum ne fereste de asumare.

ascultam Sam Smith (loove him!!). omul asta ma fascineaza precum o lingura plina cu miere, ce da pe-afara si curge-n fir neted. iar eu urmaresc hipnotizata firul auriu reintegrandu-se-n mierea Mama, spiralat si catifelat. si nu as opri nicicand procesul ala. e asa terapeutic….

ok, si..ca sa va scot din filmul lipicios, cum spuneam, ascultam Sam Smith, Have  yourself a merry little Christmas si incercam sa-mi induc starea aia festiva. si prin cap mi se derulau imagini cu soare,  brazi impodobiti, un fresh cu gheata, colindatori, cosuri pliiiine de cumparaturi (hey, e “little” Christmas!!..gizaz!?). totul era oricum sedat de vocea lui Sam, pana in punctul in care omu’ a zis: From now on all your troubles will be out of sight. aici mi-au aparut de-a curmezisul niste “troubles” ingrosate impertinent, razandu-mi in nas, fapt ce m-a facut sa scot instant starea de Craciun din priza, precum scotea mamaie televizorul pe lampi cand se innora afara.

The End.

In spiritul Craciunului..

Am prins azi curaj si am iesit la cumparaturile disperate pentru Craciun. Simteam o iritare latenta, ca o anticipare a haosului uman. Cu lista in mana si mama de-o toarta, am facut slalom ordonat printre randuri, am luat tot ce trebuia, m-am intalnit cu niste prieteni, cunostinte si rubedenii. Am ajutat o batranica sa-si cantareasca ciupercile. Mi-a urat de bine. In contrast cu injuratura incasata probabil azi dimineata, in trafic, de catre barbatul nervos ca i-am cam taiat calea. Asta e nene, ladies first! Mi-am facut refill la fructe, m-am incadrat onorabil in buget. M-am scarbit uitandu-ma la un ficat de curcan.
Am iesit din supermarket multumita, cu n-shpe sarsanale. De obicei imi rup mainile, doar ca sa nu fac doua drumuri, dar azi desi o aveam si pe mama alaturi, stiam clar ca trebuie sa facem doua ture. Dar eram ok, zen. Am luat o parte dintre sacose, ne-am urcat in lift. Am ajuns la etaj. Ies eu prima, ii tin usa mamei si o aud spunand “mai e o pun…” Eu dadusem deja drumul catatonic usii metalice a liftului, care e chemat instant de cineva.

Una dintre pungi calatorea singura prin bloc. Am stat pret de jumatate de secunda gandindu-ma daca sa urc sau sa cobor. Picioarele au luat-o pe scari in jos. La naiba, fix azi am ales sa port botine cu platforma. Bagam fuga pe scari, gandindu-ma la ceaiul cu musetel si miere din punga. Si la vecinii mei “prietenosi”. Ajung la parter in sincron cu liftul. Din lift iese un tip, detaliile fetei mi s-au limpezit tarziu. Ciudat a fost ca el se pregatea sa iasa cu punga din scara. M-am uitat la el gafaind, fara sa scot un cuvant. Mi-a intins plasa in cele din urma, spunand ca i-ar fi fost imposibil sa gaseasca proprietarul sacosei calatoare.
Si automat mi-am amintit legenda aia din vremea lui Tepes, unde oamenii nu numai ca nu furau, dar orice obiect gasit ramanea in acelasi loc, astfel incat sa fie sanse sa fie gasit de proprietar.

In fine..

flash-uri

am alergat pana-n capatul troleibuzului. mi-am sprijinit barbia de bara metalica si gri, privind balconul inconjurat de padure. am simtit ca nu e doar o alta zi in care privesc spre casa, intrucat aveam o neliniste amara. am alungat insa gandul, ca pe-o prevestire rea.

soare deranjant. prietena mea si dalmatianul disparusera impreuna spontan si pentru totdeauna. inlocuisem zidurile cu baracile din spatele blocului. simteam nevoia de detasare. vroiam sa observ, fara a fi privita. cu cat eram mai putin vizibila, cu atat mai bine. multe fete de copii, agitatie, o minge “artex” zburand amenintator. un baiat cu parul lung, ochi albastri si sacou mustariu trec pe langa baraca unde eram cocotata. il privesc si ma gandesc ca nu o sa ma observe niciodata. mai bine. si care-i faza cu sacoul?!..

Belvedere. rad sarcastic pe interior, ingrosand zidul de gheata. siguranta multa, singuratate surda. liniste. si un baiat cu ochi albastri.

parfum de mosc, de mare. distanta si cateva melodii puse pe repeat. conexiune la net stabila. speranta.

echilibru. dantela alba. intrebari, temeri, ziduri daramate. Iubire.

2015..vertij. tremur.sperante.bunatate.incredere.putere.

happiness

M-am surprins fericita azi. Si mi-am dat seama ca treci prin Fericire ca printr-o unda de parfum, bucurandu-te de arome, nestiind de unde vin si de ce. Dar nici nu te intereseaza aspectele astea. Tu doar tragi cu lacomie pe nari starea aia, sperand sa ti se impregneze-n piele, sa te aleaga pe tine “parfumul” ala si sa nu te mai paraseasca niciodata. Si ingheata timpu-n loc iar tu esti fericit si complet si constient de asta. Si apoi totul reintra in miscare, incepi sa vrei sa stii mai multe, sa iti pui intrebari care sa defineasca acea fericire, intrucat vrei o replica a ei. Vrei sa o poti fabrica oricand, sa ai la indemana reteta. Dar tocmai asta e. Nu avem reteta la indemana, nu stim ce ne face fericiti de fapt. Doar intuim si ne lasam purtati spre tinte care nu au nici o treaba cu fericirea. Avem impresia ca ne-apropiem de ceva cald si promitator, ca-n jocurile din copilarie, insa nu luam in brate decat raceala la final. Si de-asta nu simtim nimic dupa ce ne luam bluza dorita, parfumul visat, obiectul X sau Y scris pe-o lista a dorintelor de carton.

Surprizele ne fac fericiti. Iar eu am crezut intotdeauna ca le urasc. Si asta pentru ca am vrut mereu sa stiu tot, sa am certitudini, sa nu ma (mai) surprinda nimic. Si cumva am incuiat si fericirea, undeva in afara firii mele, care baga in aceeasi oala starile straine, etichetandu-le drept slabiciuni, amagiri, neputinte.

Lucrurile nu stau in totalitate asa cum imi doresc. Si stiu ca nu vor sta niciodata. Am un borcan de tristeti si amaraciuni, care nu se vor indulci nicicand. Insa am si zeci de recipiente dragi pline de faguri, bunatate, emotie si prietenie. Iar eu doar asupra lor m-am aplecat azi. Si a fost extraordinar.

😊

 

Dimineata

Sunt doua categorii de persoane: cele matinale si cele care vor sa impuste persoanele matinale. Eu tind sa cred ca fac parte din a doua categorie. Logic, uitati-va ce fac la 2 noaptea :))

Am tabieturile mele. Si pentru a incepe ziua ca o femeie functionala si zen, ar fi ok sa le bifez. Altfel, sunt sanse de scurtcircuitare pe parcursul zilei, fapt ce face din mine o creatura dubioasa, iritata si dificila.

Asadar:

  • detest telefoanele matinale; de-asta imi tin vesnic telefonul pe Silent, asadar, oricat de urgent ar fi, “va sun eu dupa”
  • in cazul in care, prin circumstante prestabilite imi las telefonul deschis si apuc sa raspund, imi cer scuze pentru voce. Stiu, e ruginita si te trimite cu gandul direct la mafia ruseasca. N-am ce face, la prima ora vocea e neinceputa, neacordata prin cafele.
  •  daca apuc sa raspund si treceti peste raguseala, nu ma intrebati niciodata: “te-am trezit?”..pentru ca nu voi recunoaste nicicand asta; voi strange din dinti si voi spune cat pot de relaxat: “nu, citeam”, din motive neintelese nici de mine inca.
  • cel mai probabil voi mai sta in pat cel putin 15 minute dupa ce-am inchis, sa procesez informatia si sa ma conving sa ies din pat.

Sunt si cazuri extreme in care ma trezesc ca o gaina la ora fixa, ma uit la ceas, ma mir ca e atat de devreme si ma culc la loc. Astea-s cazuri periculoase, intrucat somnul al doilea in care cad e cel mai profund pe care-l am si se intampla in special inainte de alarma setata pentru job. Alarma pe care nu o aud. Eu, care aud pana si ticaitul ceasului de pe noptiera vecinului de la 2. Deci,nu aud alarma, dar ma trezesc brusc pe la o ora ce depaseste musai ora de trezire, dar nu cu mult, cat sa n-am sanse sa ajung, nici cu foarte putin, cat sa ma misc si eu normal prin casa. Si astea-s zilele cele mai nasoale. Deschid ochii brusc cu sentimentul de neliniste nejustificata. Mana gaseste direct telefonul de pe noptiera. Am aceeasi reactie disperata, aceeasi miscare de aruncare a plapumei, de insurubat papucii de casa in picioare, ridicat brusc cu vertij la pachet. Goana in trafic. In zilele sadice nimeresc cate o masina de SCOALA in fata mea, pe drum circulat, cu o singura banda. Eu nu pot gandi, vorbi, procesa nimic in starea asta. Imi revin cam intr-o ora.

Cat despre tabieturi..😊 Le pastrez pentru mine. Ca pe niste prajituri bune pe care nu le-mpart cu nimeni. Nah!