I may look like I’m doing nothing, but in my head I’m quite busy.

La finalul anului trecut mi-am stabilit niste teluri (puerile) pentru anul asta: sa vizitez locuri noi, sa fiu mai diplomata, sa salvez delfinii bla bla bla..Ma intreb de multe ori, cat timp am stat in superficialitate, ca nu imi amintesc sa fi fost asa si cand a fost momentul exact in care am alunecat in ea.

Poate intr-o zi intamplatoare, cand am iesit afara si am inspirat aer proaspat si m-am lasat incalzita de un soare cald si ademenitor. O zi noua in care am indraznit sa cred ca pot rescrie un alt inceput.

Si am inceput sa-mi conturez treptat un nou sablon frumos. Cu tot ce mi-a lipsit, tot ce mi-a placut. M-am rasfatat. Si am inceput sa ma simt ca un copil lasat in voie, singur, intr-un magazin de jucarii, intr-o intimitate placuta, explorand lacom si fericit tot ce vede, tot ce atinge. Am primit libertatea asta si am imbratisat-o fara niciun regret. Doar ca, treptat, am inceput sa confund realitatea cu mediul ala, sigur, calduros, diafan precum o vata de zahar roz in mana unui copil. Mi se parea ca totul e firesc, ca mi se cuvinte, ca asa a fost dintotdeauna. Si am uitat cum e sa nu ai nimic. Am uitat de simplitate, uneori si de modestie. De timiditate.

Si intr-o zi magazinul ala de jucarii s-a evaporat A disparut efectiv, lasandu-ma sub cerul liber. Afara, in ploaie, fara nimic familiar in jur. Eram aruncata in realitate, iar eu uitasem cum e, ma domesticisem prea tare. Mi se tocisera de mult timp armele, ruginisera, nu mai erau bune sa-mi apere sufletul. Care era acum expus. Si totul vatama, ma lovea, intrista, dobora. Nu mai aveam clopotul protectiv. Uitasem cum e salbaticia. Nu mai aveam captuseala. Nu ai nevoie sa fii puternic intr-un magazin de jucarii. Asta e o calitate ce nu-ti foloseste acolo, asa ca nu pui pret sa o cultivi.

Si degeaba am scotocit prin desaga dupa vechea mea fire puternica. Trecuse prea mult timp. Si ce-am facut atunci?..M-am luat de pe jos si m-am pus la infinit in acelasi loc. M-am ranit, m-am ridicat si m-am ranit iar. Si mi-am confruntat fricile. Nu am acceptat esecul. Nu stiu sa ma resemnez.

Acum..apreciez ce am. Dar, cumva, ego-ul imi scoate mereu pe tapet niste asteriscuri enervante pe care nu le-am putut dezlega niciodata. Am un fisier undeva blocat. E plin de lucruri nerezolvate, vorbe nespuse, blocaje emotionale, neputinte. Si oricat de multe lucruri bune as realiza pentru mine sau cei din jur, n-am cum sa ma simt completa, pentru ca ma sacaie al naibii de tare ecuatiile alea nenorocite. Iar eu urasc matematica. Intotdeauna am detestat-o, inca din scoala. Dar cu toate astea, firea mea fixista trebuie sa gaseasca raspunsurile, pentru ca altfel nu poate trai in pace. Asa ca, de multe ori in copilarie mi se intampla sa adorm ofticata ca nu am putut rezolva o problema matematica si imi duceam dilema-n somn, unde continuam tumultul. Si atat de mult ma preocupa treaba, ca nu de putine ori m-am trezit in toiul noptii asternand solutiile pe hartie. Solutii pe care le gaseam in subconstient. Fara nici o explicatie uneori. Parca mi se lua un val de pe creier sau imi dicta cineva raspunsurile.

Problemele de acum sunt inca ecuatii nerezolvate. Pe care le iau cu mine-n somn, de manuta-n vise, le scot apoi in constient, le port cu mine in timp ce cant, mananc, citesc, sofez, cautand neincetat si neobosit rezolvari. Pentru ca nu stiu sa ma resemnez.