primii pantofi cu toc

Copilaria inseamna locuri, gusturi,culori,sunete.Locurile ne coplesesc,poate ca e perioada in care privim cel mai mult in sus, cerul si aspiratiile noastre.
Gusturile raman impregnate-n papile pentru totdeauna.Foarte rar le regasim si atunci cand avem norocul sa ni se-ntample, automat ne amintim exact cum era viata pe vremea cand ne bucuram de ele.
Tot la inceputuri delimitam culorile si stim exact ce culoare e “de baieti” si ce e “de fete”.Ne supunem acestei norme nescrise pana in adolescenta, cand stim ca preferata noastra nu se claseaza-n rubrica dedicata fetelor, dar e ok.
Sunetele sunt altceva. O simfonie ce ne duce pe taramuri ale cunoasterii nebanuite. Prima muzica ascultata. Poate fi scartaitul zapezii sau sunetul tocurilor sandalelor mamei pe asfalt.
Si am sa poposesc putin fix pe tropaitul asta specific.Unii il considera zgomot. Mie insa imi trezeste un sentiment de feminitate amestecata cu putere. E o experienta totala.
Imi amintesc foarte clar prima mea pereche de pantofi cu toc. Avea 2 cm toculetul, era patrat, insa mi se parea culmea desavarsirii. Eram prin clasa a II-a si era o moda, pe vremea aia, cu pantofiorii de lac cu toculet patrat si botul ascutit putin,dar oarecum rotunjit. Imi alesesem in cap culoarea (de fete) rosie si urma sa mi-i cumpere mama.
Am ajuns la magazinul Prichindel foarte entuziasmata. Din pacate,planurile de acasa nu coincid cu cele din targ. Nu am gasit culoarea rosie pe marimea mea.Am gasit doar roz, lacuiti, cu fundita in fata cu buline negre. I-am acceptat din prima. Nu conta foarte mult culoarea. Conta altceva pentru mine.M-am descaltat, am incaltat rapid un pantof si am plecat cu un picior roz si altul descult inspre iesirea din magazin.Imi amintesc si acum fetele mamei si vanzatoarei.Am deschis usa magazinului si am ramas in prag.Apoi am scos meticulos piciorul incaltat pe piatra cubica si am inceput sa tropai.Am ascultat sunetul ala. Era ce trebuia!:))Era experienta si pachetul complet pe care il cautam: materialul, mirosul pielii lacuite si,in special, sunetul tocurilor pe asfalt,dupa care eram fascinata.Sunetul pasilor mei 🙂
M-am intors in magazin si mi i-a achizitionat mama.
Ea isi mai aminteste un detaliu: ca eram atat de fericita, ca i-am pupat mana cand am iesit din magazin.
Nu recunosc nimic 🙂

vorbesc mult mai bine cand tac

”momentul ala cand” suna stupid, dar e ceva ce-mi place la absurditatea acestei sintagme. asadar, momentul ala cand ai rasuflarea tropicala si mintea impleticita. cand simti ca plutesti in loc sa mergi si respiri ca un batran presat de ani. si gasesti bine in starea asta, culmea. simti ca e o noua forma de exprimare ce te-a cuprins: tacerea. carantina verbala. si poate ca asta e cea mai inteleapta forma de comunicare. si ca n-ai cum sa nu dai gres prin asta. iti inchizi pur si simplu gandurile si ideile in cap, le lasi sa se destrabaleze acolo, ca si cum ar fi niste copii ce au voie sa se joace doar in fata blocului, in raza vizuala a mamei ultra-protective.

dar vezi apoi ca si absenta verbala poate fi uneori mai grava ca absenta fizica. ca uneori stim ca anumiti oameni sunt bine si putem trai cu lipsa lor fizica, dar stiindu-i ok, insa nu putem convietui cu cineva la un metru de noi, care tace.

gandurile copilei

intr-o lume in care nu se-ntampla mereu lucruri bune, aleg sa tac.

cam asta am facut in ultima vreme. am gasit in tacere un refugiu. nu mi-am mai ales cuvintele, poate niciodata nu am stiut sa o fac, le-am lasat pe ele sa vina catre mine intotdeauna, iar eu am fost doar un canal intermediar. s-au revarsat lin la inceput, cuvinte usoare si alunecoase, capatand pe parcurs o profunzime ce le-a blocat cumva in mine. si nu stiu de ce. poate pentru ca nu am avut un receptor care sa le primeasca dupa asteptarile mele. le-am tot tinut acolo, in timp ce alte ganduri au navalit catre primele, ca pe-o trambulina de la strand. in poticnirea lor am ramas spectator, lasandu-le sa-si rezolve singure conflictul si asteptand ca cea mai buna idee sa castige.

dar ele inca se bat. se anuleaza. lasandu-ma pe mine intr-o imposibilitate de exprimare.