Babe..urând pe toată lumea din 1973

Saptamana asta am avut magnet la batranele nevorbite. Nu stiu ce transmite moaca mea, dar cu siguranta e ademenitor pentru ele.

Se facea ca eram prinsa intr-un supermarket, la raionul de cosmetice. Scanam indecisa produsele. Desi intrasem in magazin pentru lapte si banane, iata-ma la raftul de creme, geluri de dus, SPF-uri si uleiuri. Ma zbateam intre decizii, cand aud o voce pitigaiata si tremuranda in urechea mea dreapta. Intorc privirea si o vad: batranica-sablon, cu ochelari. Si doua sapunuri Fa in maini. Isi drege vocea si ma intreaba, pierzandu-se in detalii: ”Nu va suparati..as avea o intrebare..daca sunteti draguta..imi cer scuze..blah blah..Dumneavoastra vad ca va pricepeti la sapunuri. (seriously?!)..Ce imi puteti spune despre astea doua?”..Desi imi venea sa spun pas din prima, mi-am alungat replicile nesimtite si i-am inventat femeii argumente pentru fiecare sapun in parte. Ala e cu vanilie, celalalt este cu portocala. Si glicerina. L-as alege pe cel cu glicerina. Clar. Ea le cantarea pe amandoua si imi sorbea cuvintele. Spune ”multumesc” de cateva ori, inca indecisa, si dispare. Eu imi iau gandurile mele de pe unde le-am lasat, cand apare iar babuta. De data asta, cu un gel de dus. Ma intreaba cand expira, ca nu are ochelarii buni la ea. Am vrut sa ii spun ca nici eu nu am ochii buni la mine si am realizat ca nu m-am uitat niciodata cand imi expira gelul de dus, dar m-am chircit si i-am raspuns la intrebare. Imi scot produsele din cos agasata, gandindu-ma sa renunt la tot si sa dispar de-acolo rapid. Merg sa las ceva pe raft si dau iar de batrana, uitandu-se in dilema inspre spumantul de baie. Speram sa nu ma vada, insa o simt cum isi drege vocea de naftalina si ma intreaba: ”Si astea ce-s?”..Deja eram iritata. I-am zis sa-si ia gelul de dus, ca n-are nevoie de spumant de baie. Nu azi. A zis ca oricum are din ala, ca ii aduce nepoata ei, care e plecata in Franta. Ca inainte nu erau atatea variante. Ca nu stie care-i mai bun. Dar, uite! produse la promotie! pe astea nu le-a vazut..de ce-s doua in pachet? cat costa unul si cum e mai avantajos? sa fie 400 ml? hmm, parca nu, e prea mult, mai bine 250 ml……………njagvjghpgpw….

Am plecat de-acolo violata mental. Am cumparat 2 lamai, avand in cap ochelarii aurii si vocea zambitoare.

Ieri. In piata. Stau la coada la o taraba. Vreau sa-mi iau porumb pentru fiert. Ma uit multumita la stiuletii ademenitori. In spatele meu se aseaza o batranica. O aud cum exclama: ”Porumb..acum?!?”..se uita la mine si astepta un raspuns. I-am zis ca da, ca nu-i ”de-al nostru”, dar ca merge si-asta. Atat mi-a trebuit! A inceput sa-mi povesteasca cum si-a cumparat ea porumb la conserva si ca era foarte dulce si paradoxal i-a lasat un gust amar. M-a trecut iar prin perioada comunista, cand si porumbul era altfel. Eram binedispusa de data asta, ma si inchipuiam cu dintii-n porumb acasa, asa ca nu m-am lasat afectata prea tare. I-am zambit femeii. Parea ok ea asa. Pana s-a apropiat de ea un bishon maltez si a inceput sa rada in spasme. Nu se mai oprea. M-a intrebat daca am pisica. A inceput sa vorbeasca apoi despre limba pisicii. Ca e mai aspra ca cea a cainelui. Ca a plecat dimineata si a umplut-o de par. Radea intruna galagios si cumva anormal. In rasul ala m-a speriat ceva.

Si ma gandeam asa: de ce Eu?

Sort by

Imaginați-vă un desktop plin cu iconițe strânse în timp. Ajungi să instaurezi la un moment dat propria ordine în haosul respectiv, astfel încât ştii la orice oră ce şi de unde să iei exact. Aşa funcționezi tu cumva. Poate te sperie golul, curățenia şi simplitatea. Poate că îți construieşti zilnic propriul labirint, în care te joci şi care îți dă uneori de furcă.

Tu te-ai obişnuit aşa. Ştii ordinea lucrurilor şi ți-ai format propria ‘’normalitate’’.

Din când în când însă, apare cineva din exterior ce îți dă o nouă Sortare, un nou Refresh, ce schimbă toată ordinea haosului tău. Şi deşi fundamentul e acelaşi, nimic nu mai e la locul lui. Şi te apuci să ți le aşezi iar în ordinea ta prestabilită, sperând să recapeți echilibrul propriei tale formule. Dar parcă nu mai poți recompune puzzle-ul. Ceva e schimbat.

Cum ar fi ca la fiecare refresh viața noastră să îşi modifice elementele?  Să avem aceleaşi amintiri, aceeaşi oameni, dar căpătând continuu alte valențe. Cum ar fi să ne readaptăm veşnic la noutate. La noi înşine. La noul Eu?

Desktop-ul ăla curat e Viața. Adăugăm treptat situații şi oameni în el. Îl umplem cu informație. Aşezăm totul cum credem de cuviință. Până la prima Sortare. Ne simțim apoi ca după un tsunami. Adunăm ce ne mai ramane şi aşezăm iar icoanele, încercăm să recompunem ordinea inițială, trăind cumva cu frica schimbării-n noi.

Nu necunoscutul sperie. Ci cunoscutul ce se termină.

sunt un om plictisitor.

sunt un om plictisitor. nu stiu sa merg pe bicicleta, nu stiu sa inot. am frica de inaltime, nu ma dau niciodata in tiribombe in parcuri de distractie. am facut o data parasailing, si atunci doar pentru ca am fost muscata in ziua aia de 2 meduze si am zis sa uit de durere prin frica. nu merg in cluburi si nici la party-uri. ma plictisesc jocurile de societate, nu am niciun joc pe telefon (ma prinsese Candy Crush la un moment dat, poate pentru ca m-a ademenit ca un strain cu bomboane :)). nu imi place jocul in echipa, dependenta de alte verigi. ma oboseste mersul la cumparaturi. de’asta optez pentru online. ma dispera vizitele lungi, fie ca sunt musafir sau gazda. imi place sa stau putin si sa ma car, in niciun caz sa lancezesc intre peretii respectivi foarte mult.

nu imi place sa imi duc masina la spalatorie sau in service. nu imi place sa urc cu alti oameni in lift. nu imi place sa urc, in general. pot merge intruna, dar de urcat, mi-e aproape imposibil. urasc sa ma intalnesc cu tot felul de cunostinte atunci cand merg cu autobuzul, ascultand muzica-n casti. nu imi place sa citesc sau sa gatesc din obligatie, o fac exact cand simt si cum simt.

nu imi place sa ma trezesc devreme in weekenduri. nu imi place aglomeratia. caldura excesiva sau frigul excesiv.

nu imi place de mine insumi uneori.

sunt un om plictisitor. 🙂

completari

Imi mai recitesc din cand in cand anumite postari mai vechi (daca nu eu, atunci cine? 🙂 ) si ma amuz intr-un fel, gandindu-ma ca am ceva de adaugat anul asta la fiecare postare in parte. Cel putin la cele serioase, ce tin de trairi din trecut.

Azi am recitit textul asta:

https://bnicoletadiana.wordpress.com/2014/12/17/sorry-seems-to-be-the-hardest-word/

si, din nou, as putea reveni cu niste completari:

Ok, raman la ideea ca poti lasa de la tine mult, tot chiar, pentru un om de care iti pasa. Insa, e foarte importanta Reciprocitatea. E vorba aia: ‘’Ai ars toate podurile si te-ntrebi de ce nu te vizitez.. ?!’’

Da, reciprocitatea e esentiala. Licarul de speranta ce trebuie sa ramana in omul pentru care esti dispus sa renunti uneori la tine. Sa simti ca merita.

Eu nu am mai vazut licarul ala in multe persoane care mi-au fost, la un moment dat, dragi. Si am tot stat si m-am gandit cum as putea sa-l reaprind. Ce as putea sa fac eu pentru a veni in intampinarea oamenilor respectivi. Si nu am gasit nimic in mine. Nici o resursa. Nimic de care sa ma agat. Sunt unele persoane care au reusit sa ma faca asa. E exact sentimentul pe care il ai cand deschizi gura sa dai o replica si te blochezi asa, cu gura cascata, pentru ca nu gasesti nimic pertinent sau nici macar nu mai vezi rostul ostenelii.

Nu e vorba de Ego, de lipsa de imaginatie, de rautate, ranchiuna sau altceva. E mai rau. E sentimentul unei resemnari pe care mi-au dat-o ei. Sunt asteptarile repetate si calcate-n picioare-n repetate randuri. Sunt sutele de sperante incoltite si uscate-n mine in ce-i priveste.

Si am ajuns in punctul in care, oricat de mult as vrea, nu mai stiu cum sa ma apropii de ei. Stiu ca as bate la usi inchise. Ca ”oamenii mei” nu mai sunt acolo acum. Sunt niste substitute, niste holograme triste pentru mine, a ceea ce au fost.

Ma intristez si sunt gata zilnic sa fac eu primul pas catre ei. Iar si iar. Insa nu stiu cum. Nu mai am variante. Poate ma blocheaza teama respingerii lor. Poate ca mi-am creat in timpul asta propria mea lume, vazand ca am murit in a lor. Habar nu am.

Mi-as dori sa vina si ei catre mine. Nu cred ca exista o Regula a Primului Pas. Nici macar varsta nu obliga persoana tanara sa faca mereu primul pas. Respectul se castiga.

Mi-ar placea sa mai vad in jur oameni care lupta si ei pentru mine. Care se pun in papucii mei si inteleg si empatizeaza. Si ma surprind. Dar..mai rar, inspre deloc.

Cuvintele ne sunt la indemana tuturor. Din pacate, ele trebuie materializate-n fapte. In initiative.

NU..’”sorry” nu e cel mai ‘’greu’’ cuvant. Mai greu e sa fie o urmare dupa parerea de rau. Sa existe o actiune ce ar putea corecta vechiul traseu.