BULINĂĂĂ!!?!

tot citesc în ultima vreme pe Facebook diverse pățanii de la Mega.pe mine nu mă încântă în special niciun magazin, nu prea am preferințe. dar Mega se diferențiază puțin prin anumite produse.

însă nu despre produse as vrea sa vorbesc azi, ci despre atmosfera si personal.
pana nu demult, imi faceam intrarea in mod glorios, in aproape orice magazin securizat. si nu pentru ca as fi vreo diva sau as ocupa mult spatiu vizual, ci pur si simplu pentru ca am umblat ani de zile cu o alarma cusuta-n captuseala portofelului, ce uneori pornea alarma-n magazin, alteori nu.

imi amintesc ziua in care am intrat in Mega si a inceput sa tipe alarma. cum a venit supraveghetorul-007-xxl sa ma perchezitioneze, ca pe ultimul terorist. degeaba i-am explicat ca tocmai ce-am venit de-afara si nu aveam cum sa fur mental nimic. el vroia sa vada ce-am eu in geanta, in trusa de farduri, daca am facut refill la servetelele nazale, daca am aruncat bonurile fiscale vechi si ambalajele uitate de la caramele. in fine, si-a facut omul meseria, mi-am zis. mai rar atata implicare.

alta zi, acelasi paznic-supraveghetor-responsabil cu ordinea-ntre croissante. eu, la raionul cu dulceata. faceam zoom pe etichete, cautand murele. probabil am o fata ce da de banuit, pentru ca omul nu ma scapa din ochi. privirea lui de soim m-a insotit pretutindeni: pe la dulciuri, icre, masline. a cotit-o la un moment dat fugitiv pe langa rafturile de cosmetice, vizavi de bere. mi s-a parut amuzant si chiar am lalait-o, ca sa-l vad cat rezista :)). m-a urmarit pana am platit si lasat cosul gol la plecare.

alta zi (si cea mai interesanta). caldura mare la Mega. aglomeratie la toate casele de marcat. forfota, lume flamanda ce-a iesit de la munca si a dat iama-n rafturi.
de cum am intrat, mi-a atras atentia un grup (cam “vesel”) ce vorbea tare si agasant. trei barbati beti ce fac glume cretine. nimic interesant. sunt pline autobuzele si birturile de ei.
imi fac rapid cumparaturile, ma asez la una dintre cozi. unul dintre betivani sta la o alta coada si incepe sa strige: ”Jaf armat!” amicii lui de haita rad inecandu-se. isi desfac toti cate-o bere, apoi masculul-alpha incepe sa (ne) filmeze cu telefonul. pe noi astia, cu privirile-n banda cu produse alimentare. casierii scaneaza timizi, aruncand cate-o privire jenata la scandalagii. in rest, tacere. caldura apasatoare si mutenie.

in tot timpul asta eu nu mi-am luat privirea de la supraveghetorul durduliu. e randul meu sa privesc! era rumen in obraji, cu o buza tremuranda. ii privea si el pe betivani. si cam atat. in rest, totul e teorie. el este acolo pentru altfel de ”interventii”. apare de nicaieri, intr-o clipita, cat ai zice ..”bulinaa!” la orice produs redus. iti sufla-n ceafa printre rafturi, te doboara daca intri-n magazin si iti piuie cumva geanta. dar cazurile astea, de tulburare a linistii din magazin, nu tin de el.

ce sa mai zic..a cam imbulinat-o el insusi.

P.S: am scris textul asta cu diacritice initial. apoi mi-a picat netul si am pierdut Draftul. l-am rescris cu ciuda, fara diacritice. aia e.

rezoluții 1/2 2015

niciodată nu mi-au plăcut ştiințele exacte. poate de-asta nu mi-a plăcut nici să-mi fac planuri. îmi place ideea de surpriză, de neprevăzut. finalul deschis. permisiunea de-a visa. poate pentru că atunci când refuzi să alegi un plan prestabilit, ai încă un mănunchi de posibilități (mi-a rămas replica asta în cap, din Mr.Nobody)

anul ăsta însă, mi-a confirmat cu vârf şi îndesat faptul că e inutil să vrei să-ți programezi paşii. fiecare zi vine cu o mie de stări. până şi vremea e indecisă. ba soare, ba ploaie. Omul,la fel.

nu mă mai surprinde nimic. sau, ba da, mă surprinde loialitatea sau umanitatea. mă mai surprind unele melodii sau eu însămi când aleg să fiu bună şi nu acră.

nu îmi voi face planuri. pot să îmi pun doar nişte dorințe:

-să-mi găsesc perechea de ochelari pe care să o şi port. măcar până ajung la dioptrii -3

-să învăț să înot sau să merg pe bicicletă

-să-mi tatuez un buldog francez. e cel mai ok aşa. să sufăr eu şi nu el. săracu’ 😐

-să-mi iasă găluştele

-să mă orientez mai bine-n spațiu

-să ajung într-un loc anume în țară anul asta (loc secret)

-să ajung să înțeleg anumite evenimente ce-mi par hibdride încă

-să fiu happy des şi câte puțin aşa, cât să nu mi se urască cu binele

-să îmi vină prietenele acasă (se ştiu ele)

-să mă apuc de sport că imediat fac 30 şi nu vreau să mă fleoşcăiesc nici de-a dracu’

-să scriu cu diacritice de-acum încolo.

lant trofic

Undeva vizavi de bisericuta de lemn de langa Hidromecanica exista amplasat strategic un magazin cu rochii (kitsch-oase) de mireasa. Fix langa el, se afla un laborator de cofetarie, cu macarons roz si torturi etajate expuse-n geam. Am facut conexiunea in cap si am zis ca e strict business tot, la fel cum intotdeauna vei avea langa un spital o farmacie, langa un birt de cartier- pompele funebre, langa o scoala o gogoserie etc., etc..

Ce m-a amuzat maxim a fost ca dupa cele doua, urma in lantul (trofic) un magazin pentru Grasi si Grasuti (grasutii sunt grasii mai draguti probabil. grasii sunt aia libidinosi, de sunt vesnic ciufuti si economisesc banii pentru deodorant sa isi cumpere shaorma cu de toate. grasutii sunt aia fluffy, care spun ca se simt bine-n pielea lor, spun ca au umor si lumea-i iubeste pentru charisma.)

Whatever..just sayin’.

acasa

Acasa nu-i un loc, nu-i nici macar un sentiment.Acasa inseamna pentru mine omul special ce isi pune amprenta ireversibil pe viata mea.E certitudinea pe care o (mai) gasesc in el si ma tine pe linia de plutire a umanitatii.E ciudat cum traim cu un sentiment de autosuficienta uneori. Si simtim golul doar dupa absenta.Cred ca fiecare om ce pleaca rupe din noi un vechi fel de-a fi.Speram sa reintram in “normalitate”, dar de fapt ar trebui sa ne re-acomodam cu noi insine.Sa ne resemnam..poate asta-i cuvantul.

Azi a fost o zi frumoasa pentru mine.Am primit inapoi o caramida ce mi-a fost sustrasa la un moment dat din fundatia mea sufleteasca. Si piesa asta lipsa s-a lipit in mod natural, de parca nici nu ar fi fost desprinsa vreodata.
Poate pentru ca s-a crezut ca pot trai asa, fara ea. Poate ca am si reusit sa o fac, robotic, mergand si lasand impresia ca respiratul e usor.
Poate ca ceea ce ramasese din mine nu corespundea absolut deloc cu originalul si era doar o replica nefericita. Sau poate ca, in sfarsit, Papusarul-Sef mi-a oferit si mie o carte rosie, dupa atatea negre.

Multumesc.

Silence

If you don’t have anything nice to say:

a.) Don’t say it

b.) Say it anyway..that bitch needs to know the truth.

Am pus chestia asta in engleza, intrucat limba lui Shakespeare e parca mai muzicala (cel putin in privinta cuvantului ‘’bitch’’).

In majoritatea anilor mei am ales varianta b.) Si nu pentru ca am vrut musai sa fiu rautacioasa sau pentru ca nu mi-a lipsit tupeul sau pentru ca am vrut sa demonstrez ceva cuiva. Ci pentru simplul fapt ca nu am stiut cum sa ma abtin. Nu am putut sa imi tin gura. Ma inverzeam la fata cu vorbele-n gura, ce trebuiau varsate, pentru usurarea mea si incarcarea celuilalt.

Peste ani, am realizat ca e o copilarie si nu un act de curaj musai. Desi asa pare. Desi circula un slogan poleit in care se recomanda adevarul la orice ora, in orice doza.

Din pacate, societatea noastra nu e gata sa primeasca adevarul asta cu bratele deschise. E ca si cum un fotomodel ar face reclama la produse de slabit. Primim imaginea pe care vrem sa o vedem. O imagine frumoasa, idealista. Minciuna e deja deghizata acolo. Societatea minte spunand ca poate primi adevarul cu bratele deschise, dar nu ne pregateste in niciun fel sa il primim.

Asadar, oricat de catharctica ar parea refularea gandurilor si parerilor, nu e ok.

Si nu e ok pentru ca mi-am pierdut speranta in puterea cuvintelor de a schimba lucrurile. Sau oamenii.

Ok, poti da niste sfaturi, poti face recomandari. Unele sunt urmate, altele nu.

Dar in privinta criticilor..90 % dintre ele sunt respinse violent. Pentru ca oamenii pun Ego-ul inaintea Eului. Sunt jigniti intai in orgoliu, inainte de a permite mesajului sa ajunga la substratul lor uman.

Iar in acest caz, Emitatorul este hulit, urat, criticat. Este considerat rau, meschin si in toate felurile.

Anul asta a fost anul schimbarilor in mine. Spun asta pentru ca eu am pornit schimbarile, nu sfaturile, nu criticile, nu recomandarile altora. Eu am simtit sa le fac. Si am invatat, poate mai tarziu, sa tac. Oricat de usor mi-ar fi sa arunc vorbele, oricat de impinsa as fi de impulsivitatea mea sa o fac, ma abtin. Si abtinerea asta imi ofera o liniste valoroasa, ce nici o replica nu mi-ar putea-o oferi. E sentimentul maturitatii. E alegerea corecta. Mi-am pierdut rabdarea in a mai educa oamenii din jur. Uneori in a-i mai asculta sau intelege. Asa ca ii las asa cum sunt ei. Imperfecti.