happy endings

Ma mai trezesc uneori cu cate-o vorba in cap. Cu unele sunt de acord, de altele rad, pe altele le contrazic.
Azi m-am trezit cu un slogan tipic american: ”In the end, everything will be ok. If it’s not ok, it’s not the end”. Bine, de fapt, am primit varianta prescurtata: In final, totul va fi bine. Daca nu e bine, nu e finalul.

Am realizat ca nici macar nu stiu exact cine a spus-o. Nici Google nu stie precis. Ba e Coelho, ba e John Lennon, ba nush ce mariachi, Fernando Sabino.

Asadar, de data asta, motto-ul incurajator m-a facut sa rad in timp ce ma spalam pe dinti. Si ma gandeam ca cel care a spus-o s-a uitat prea mult la filme americane. E frumos, desigur, sa stai in fotoliu si sa-ti privesti bula fericita cu Happy End, doar ca..lucrurile nu stau chiar asa.

De fapt, nimic fundamental nu SE schimba. Noi ne schimbam perceptia. Lucrurile pot fi la fel de nasoale si inainte, si in timpul ”actiunii” si la final. Ele nu se corecteaza de la sine, uneori nici macar noi nu le putem corecta. Poate ca nu avem acces sa o facem sau poate nu stim cum, e mai putin important.
Ce putem schimba insa e atitudinea noastra in privinta factorilor externi si in privinta modului in care le permitem sa ne afecteze. Putem sa ne dam cu capu’ de toti peretii si nu va ajuta la nimic. Putem boci, ne putem gasi alinare in vicii si gesturi teribiliste si alte moduri facile de uitare si ascundere temporara a mizeriei sub pres. Degeaba.

Romanul, inventiv si-a creat si el o expresie a lui. Poate dintr-un instinct de autoconservare: ”facem sa fie bine” :)). Pai nu? Daca nu e bine, hai sa peticim cat sa ne pacalim ca ne e bine. Sa reparam la suprafata, cat sa fim bine. Nici foarte happy, dar nici tristi. Si traim asa, intr-un bine mediocru, cat sa supravietuim.

Viata asta e ciudata. Nu ne prea lasa ea sa reparam sau sa intelegem lucrurile cand suntem in miezul problemei. Uneori intelegem ce e de inteles tardiv. Alteori deloc. Aia e, trebuie sa traim cu asta.

Dar hai sa nu ne pacalim singuri ca finalul trebuie sa fie musai fericit.

incredere

Spuneam mai demult ca Sagetatorul este zodie de foc, blah blah, ca ii place vanatoarea, ca in lipsa unei tinte isi indreapta armele impotriva sa. Zodie masochista, adevarat. Si cam asa stau lucrurile. Oricum, mi se pare mult mai decent sa te acuzi pe tine insuti, decat sa sari la beregata altora.Fac si asta, dar mai rar si sub diverse influente externe.

Am patit-o iar. Mi-am infipt sageata-n mine si am asteptat sa mor. Sunt alergica la anestezic, asadar am trait tot. Toata durerea, chinul si zbaterea ce o simteam ca fierea revarsandu-se din interior spre exterior. M-am trezit intr-o balta amara de greseli, ganduri si cuvinte revarsate. Am baltit acolo o vreme, m-am victimizat, mi-am pierdut increderea in propriile forte si speranta ca voi iesi de-acolo. Am recunoscut sentimentul ala si m-a cuprins panica, stiind ca nu e de joaca cu el.

Si apoi, cand am crezut ca vorbele si teoria nu ma ajuta, mi-am amintit o fraza: “Nimeni nu te poate face sa te simti inferior, fara acordul tau.” (Eleanor Roosevelt).” Si am simtit-o ca pe o mana intinsa, atunci cand poate nu era nimic palpabil de care sa ma agat.

Si m-am gandit apoi cat de gresit am perceput eu notiunea de Incredere. Am fost mereu dispusa sa o acord, ambalata frumos, Altcuiva..nu mie. Iar cand lucrurile luau o turnura gresita, cine se invinovatea? Tot Eu. Pentru alegerile mele sau incapacitatile mele. Si ma daramam fizic si psihic ca pe cel mai neinsemnat inamic.

Fuck it!..de data asta, imi acord mie increderea aia. Asa, fara motiv sau pentru toate motivele din lume. Daca nu am eu combustibilul meu intern bun, cum as putea functiona sau intretine altceva? Daca nu ma iubesc pe mine, cum as putea fi iubita? Daca nu am incredere in mine, cum as putea  transmite siguranta?

P.S: Hristos a Inviat! 🙂

Robot

Nu am mai scris de ceva vreme..mi l-am inhibat. Din lipsa de timp si lipsa de motiv sa o mai fac. Mi-am dat seama ca nu ma ajuta. Ca e la fel de inutil ca un Idealist in ziua Absurdului de azi.

Am reusit cumva sa imi pastrez pana acum pozitivismul si ideea ca primim inapoi energiile pe care le eliberam in lume. Ca ni se intorc la un moment dat cumva. Ca e bine sa fi corect, ca e sanatos sa cauti mereu solutii, ca e imposibil sa nu le gasesti. Ca trebuie doar sa VREI. Dar…din pacate, teoria nu face nici cat o ceapa degerata. Nu poti sta neclintit, imbracat in alb, intr-o balta cu noroi. Te murdaresti, te pierzi in mizerie si ii apartii atat de mult intr-un anumit punct, incat uiti ca ai fost candva imaculat.

M-am indepartat poate brusc de anumite persoane. A venit totul ca o reactie naturala de retragere, de meditatie, de preocupare legata de alte aspecte ce tin strict de mine. Am incercat sa ii protejez cumva pe ceilalti in acest mod, sa nu ii impovarez. Mi-am asumat critica si gresitele presupuneri sau etichete. Pare o atitudine egoista, nu? Dar, totusi, nu va grabiti sa judecati. Nu va sfatuiesc nici macar sa intrebati, pentru ca nu sunt sigura ca puteti duce explicatiile mele, pe care, de altfel, le-as da fara suflare. Si nu dintr-o nevoie de justificare, ci pentru ca mi-e indiferent daca le mai tin pentru mine sau nu.

E ciudat cum ne pacalim singuri, crezand ca daca reusim sa ne controlam pe-o parte fatada, e totul in regula per total. Nu e deloc. E legea compensatiei mereu: castigi la Loto, dar te imbolnavesti, esti fericit azi, ti-o iei nasol maine, pari calm pentru X, dar te iei de Y nejustificat.

Traim intr-o lume nebuna in care toti purtam lupte interioare. Stiu asta. Cu totii le avem. Ca le exprimam sau nu, pe un blog, celei mai bune prietene, iubitului, jurnalului etc.. Ca le spunem imbujorat sau nu. Ca le tinem in noi si nu le scoatem niciodata la lumina sau nu.

Ma revolta foarte multe lucruri. Ma revolta neputinta. Faptul ca stii ce trebuie sa faci sau sa se faca, dar nu depinde de tine sau nu ai resursele practice pentru a intreprinde acel lucru. Ma revolta capul plecat dupa fiecare incercare esuata. Ma ustura dezamagirea si aproape ma amuza bombardamentul propriei mele naivitati.

Ma revolta atitudinea superioara si sictirita a oamenilor din tara asta, in special cadre medicale. Ma revolta legea de cacat si tratamentul de oi ce ni se aplica tuturor. Ma revolta ca eu insami ajung sa ma port asa uneori, pe principiul cauza-efect.

Ma revolta taximetristii, cozile animalice, primavara hibrida, facturile in valuri, rautatea, ipocrizia, minciuna.

Ma revolta faptul ca ajung sa ma schimb, si nu in bine, fara acordul meu. Ca ma aspresc si robotizez. Ca nu mai pot nici macar sa rad sau sa plang pe bune, atunci cand imi vine. Pentru ca am acum noi butoane de amanare ce imi iau pana si gestul asta reflex.

”Nu ma condamna, ci priveste-ma ca pe un om care, la un moment dat, nu mai poate indura!” – (Anne Frank)