de’aia.

De ce scrii? ..am fost intrebata..si ma gandeam ca e inutila intrebarea asta. E ca si cum ai intreba o gospodina ce se pregateste sa mearga la supermarket inainte de sarbatori, de ce isi face lista de cumparaturi. Nu e logic?!..scrii ca sa NU UITI. Ca sa nu pierzi nimic din ingredientele/starile de care ai avut atata nevoie la un moment dat. Ca sa inveti mereu din ce ai fost. Ca sa poti privi apoi persoana din trecut cu empatie si intelegere. Ca sa iti marchezi un traseu din cuvinte ascutite sau slefuite, dupa stare. Ca sa te poti uita oricand vrei in urma si sa iti recunosti urmele batatorite ale pasilor tai mici.

Scrii pentru tine. Nu pentru altii. Nu ca sa fi vazut sau inteles, ci ca sa te intelegi si sa te vezi pe tine insuti. Dinafara. Sa iti oferi tie insuti imaginea ta fara filtru.

Unii ar spune ca te face vulnerabil. Eu nu cred asta. Oamenii oricum vad ce vor ei sa vada, nu ce le servesti tu. Si cel mai bun mod de a te ascunde si proteja mental e de a te pune la vedere.

Fit Express Brasov

Pentru ca mi s-a tot spus ca sunt o fire impulsiva, am zis ca mi s-ar potrivi manusa electrostimularea. Asadar, am acceptat invitatia celor de la Fit Express Brasov si am testat costumul-minune. Recunosc din start, nu sunt o fire sportiva. Practic des stresul, insomnia, dar am un plus pentru alimentatia sanatoasa si gandirea optimista si cumva, ma tin in forma elementele astea combinate, astfel incat cu greu trec de 48 kg. Nu spun ca este in regula modul meu de viata, mi-as dori sa fiu mai activa si mai sportiva, mai ales pentru tonifierea pielii. Nu mi-as dori sa ajung la batranete, sa fac cuiva cu mana si sa mi se opreasca din tremurat carnea dupa jumatate de ora.

Ziua de ieri a fost oricum solicitanta. Peste asteptarile mele. Mi-a placut sala de cum am intrat. Era o atmosfera zen. Am fost intampinata cu zambete si explicatii atente. Am imbracat costumul si aduceam putin asa cu Lara Croft :-D. Am vrut sa ma pozez, insa dupa primele impulsuri mi s-a luat gandul de la pozat. Nu mai aveam fata prezentabila :))

E incredibil cum simti furnicaturile alea peste tot. In muschii bratelor, spatelui, abdomenului, coapselor, gambelor, fundului. La inceput iti vine sa te relaxezi, sa stai asa ca la masaj. Doar ca, nu esti lasat, pentru ca un antrenor (amabil dealtfel) iti dicteaza miscarile si pasii si iti creste treptat intensitatea impulsurilor si ajungi sa faci cu greutate unele miscari ce pot fi considerate banale. Esti trezit imediat la viata si simti adrenalina si multumirea pentru ca, in sfarsit, ai reusit sa te pui in miscare. Nu te intereseaza durerea sau efortul. Cumva aveam nevoie de impulsurile alea, sa mi se sincronizeze starea mentala cu cea fizica.

Azi simt febra musculara la abdomen, picioare, fund si maini. Dar e o durere placuta asa. E cumva confirmarea ca sunt pe drumul cel bun. Ca miscarea mi-a trezit la viata corpul amortit si vlaguit.

Astept cu interes ziua de maine. Cica se preconizeaza febra musculara masiva. Dar e ok, bah. 🙂

cosmar

M-am trezit dintr-un vis greu, apasator, in lacrimi inabusite. De mult timp nu am mai trait asa in vis un sentiment de neputinta, umilire, sfidare. Am visat ca am pierdut iubirea celor dragi mie, iar ei erau implacabili si radeau, in timp ce eu incercam sa imi caut motivele pentru care s-a ajuns acolo si puneam intrebari printre lacrimi, iar ei raspundeau razand detasat.Si mi-a aparut in fata ochilor fiecare ambitie de-a mea de a nu merge catre ei, fiecare orgoliu, fiecare gest pe care NU l-am facut. Si era prea tarziu. Si eram singura si fara niciun suport afectiv al lor.
Am deschis ochii si am inceput sa plang, cu sentimentul ala amar infipt inca in stomac. Am scris inainte sa privesc pe geam..pentru a nu uita niciodata. 😦

clown

“Cand crezi ca stii deja toate raspunsurile, viata iti schimba toate intrebarile”..How cool is that?..

Viata e ca un clown ce epateaza ridicol pe strazi. Se baga-n seama, te ia de mana spontan, iti sopteste la ureche cuvinte banale sau magice, iti fabrica o fericire colorata din balon, dupa forma si personalitatea ta. Te incanta si iti rupe din timp, te face sa te simti dator sa-l rasplatesti cumva.Cu bunatate, inocenta, sanatate. Iti ia ceva gaj, nu iti da nimic gratuit. Te lasa sa iti atingi fericirea de balon, cat sa simti ca ea face parte organica din tine. Apoi brusc, infige un ac ascutit, aparut parca de nicaieri si nici nu stii exact ce s-a intamplat. Ai impresia ca tii inca de mana fericirea,ii simti prezenta fantomatica,la fel cum un bolnav isi simte inca piciorul amputat. Insa tocmai cand te-ai familiarizat cu ea, esti trezit de-un zgomot surd. Si de-abia acum ii poti vedea ranjetul mazgalit si sfidator. Si incepi sa iti pui intrebari, sa cauti motive. Sa crezi ca e poate o farsa. Dar nu e. E doar viata, facandu-si numarul.

detox

zilele astea s-a topit zapada si a iesit la iveala noroiul. si am o stare de impotmolire fizica si psihica. ma indrept catre lumina si soare, caut sa scap de negativitate si boala. si cred ca sunt pe drumul cel bun. sunt destul de modesta sa stiu ca nu sunt mai presus de nimeni si suficient de realista sa inteleg ca poate sunt diferita de ceilalti. nu stiu daca e un lucru bun sau rau. societatea promoveaza cu tarie si poleiala motto-ul ”Fii tu insuti!” si cand reusesti, intr-un final sa i te arati dezgolit si nephotoshopat, iti spune ”Nu, nu asa!”. din pacate, oamenii vor sa fii cum se asteapta ei sa fii. iar uneori esti incapabil sa te ridici sau sa te cobori la standardele lor. am incetat sa mai judec sau sa arunc vina. acum caut in mine explicatii si justificari. se spune ca te maturizezi in clipa in care, in loc sa acuzi, te pui in pielea celui care te-a ranit si incerci sa intelegi de ce a facut-o. incerc sa inteleg unele lucruri, sa fiu mai maleabila. nu am in mine spatiu pentru resentimente sau ranchiuna. voi fii mereu aici pentru cei care ma vor dori in preajma lor. nu ma voi mai justifica sau explica, nu imi voi angaja avocat al apararii, nu ma voi apara. voi incasa ce am de incasat, in timp ce imi vad de drumul meu.

e ciudat ca miopia nu imi permite sa vad la distanta..la fel cum nu imi pot intrezari viitorul. nu stiu ce destinatie are calatoria mea, dar recunosc ca ma bucur de peisaj, de tot ce e frumos si bun. incerc sa ma detoxific de frici, frustrari, ura, repros si sa fac loc pentru bunatate si iubire.

in larg

Viata merge mai departe..ne trece prin toate starile. Am spus PRIN, pentru ca asa e corect. Fara scurtaturi, fara Peste, fara Pe Langa, fara scurtaturi. Daca preferam scurtaturile ne readuce de guler, exact in punctul de plecare si de acolo e musai sa o luam de la capat, intotdeauna PRIN miezul problemei, intelegand-o, imbratisand-o, urand-o, rumegand-o indelung, pana o ingurgitam si o metabolizam. Am alege mereu frumosul, bucuria, usorul altfel. De ce sa ne complicam? De ce sa navigam pe ape furioase, cand putem pluti lin la infinit, fara nici o teama, fara nici o variatie de electrocardiograma. Asta vrem, nu? ..E vorba aia ‘’ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se-ntample’’.. Mie mereu mi s-a intamplat. Mi-am dorit lucruri, oameni, stari, locuri. Pe majoritatea le-am primit sau mi le-am oferit sau am muncit pentru ele. Si unele si-au pierdut poleiala ulterior. Si stau si ma intreb daca le-am vazut eu poleite de la inceput sau pur si simplu le-am consumat pana nu a mai ramas nimic bun in ele. Tind sa cred ca le-am vazut eu prea bune de la inceput. Pentru ca asa-s eu..acord 100 % procent de frumusete si bunatate oricui la inceput. Apoi scad..si tot scad. Cand nu mai am ce sa scad ma intorc la mine cu intrebari si reconfigurari de perceptie. Sunt dureroase constientizarile. Noi nu mai suntem cei de ieri. Ne-am schimbat cu totul. De-abia apucam sa ne vedem si intelegem pe noi insine. Nu mai avem timp pentru a ne pune in tema cu ultimele update-uri personale ale fiecaruia. Apoi nu ne mai sincronizam intre noi pur si simplu..

placinta cu mere

pun pariu ca retetele de prajituri publicate in reviste sunt scrise de niste grase ofticate care se razbuna, sub pretextul transparentei iluminari culinare. dupa ce iti insira numeric fiecare cantitate, numar de linguri si varfuri de cutit, iti plaseaza la final un “faina cat cuprinde”. zici ok, cat poate sa cuprinda? ..pui si tu acolo, generos, cat sa ti se desprinda de pe maini ca un peeling cosmetic. te simti happy spunandu-ti in sinea ta ca e doar o placinta cu mere. arunci o privire in coltul retetei si ti se confirma simplitatea prin gradul ei de dificultate. scrie SIMPLU, deci asa ar trebui sa fie. totul bine si frumos. invelesti aluatul simpatic si il pui intr-un loc calduros, sa nu cumva sa-l traga curentul sa raceasca la drojdii. il pazesti din ochi ca o mama grijulie. il lasi sa “se odihneasca”..de parca ti-ar fi maturat el faina din bucatarie..dar il lasi. intr-un final, il iei si te apuci de treaba. sau o continui. cauti un sucitor. iti amintesti ca n-ai, ca si la ultima pizza home-made ai folosit o sticla goala de vin. din asta ai mereu prin casa. iei sticla de vin, imparti aluatul in doua. iei o bucata: prima foaie. doar ca..Houston, we’ve got a problem!..aluatul asta ramane la dimensiunea si textura unei lavete de bucatarie cauciucate. nu se intinde nici de-al dracu’. daca se intinde, revine la pozitia initiala. apas mai cu putere, nimic. se intinde si se zgarceste ca un elastic. dupa jumatate de ora de cardio, ma gandesc sa mai pun putin ulei, sa-l ajut pe motherf*cker. apuc sticla..imi aluneca printre degete. vad uleiul curgand..apoi cade castronul cu ramasite de faina si aluat pe jos..e haos total, aluatul face figuri. injur. stiu ca nu mai creste, nu imi pasa. il bodoganesc ca pe ultimul aluat. ma gandesc ca as putea manca merele cu nuca si scortisoara separat. apoi ma decid sa fac o foaie urata pe care intind umplutura generoasa de mere. iau rulada mutanta, aproape ca o lipesc de mine cu totul, ca sa nu-mi cada merele pe afara, o trantesc in tava si o bag in cuptor. musai la 180°. faina cat cuprinde zici, ha?..