seriously?..

ma amuza cum, mai nou, toate clinicile iti spun ca poti gasi rezultatele analizelor tale accesand rapid site-ul lor. de parca e suficient sa te loghezi cu un User si o Parola si sa intrii in tainele medicinei. gasesti un carnatz de cuvinte si cifre enervante, ce te sperie strasnic. am invatat ca in medicina Negativ poate fi de bine, in timp ce Pozitiv e de nasol. asa ca, cine mai stie ce trebuie sa cauti de fapt? de ce nu poate scrie: EJ BINE?!?… ma sperie tot ce e cu Bold sau depaseste 12 litere. si stau si ma simt ofticata, ca si cum am fost servita cu un Preview al jocului. mi s-a dat doza de curiozitate si adrenalina, patratica de ciocolata bestiala ce a starnit pofta si mi-a ajuns doar pe-o masea, pentru ca apoi sa fiu lasata in suspans, cautand elucidarea. si ce e si mai grav, e ca incep sa caut pe Google fiecare cuvintel in parte, scos din context. si in privinta sanatatii,  Google e ca un copil emo ce vede doar senzationalul si negativismul din orice. ca o firma de farmaceutice care considera ca se spala pe maini, turnand sirul de Efecte Adverse. ca un batran posac si fricos, ce te pune in tema cu ce ti se poate intampla mai rau. ca un parinte ingrijorat ce te instruieste pe fuga, inainte de plecare, cu precautii si instructiuni. asa ca..la ce bun?..

Aphephobia

E frica de a fi atins sau de a-ti contamina altcineva spatiul personal. Am uneori teama asta (nu la modul exagerat), ori de cate ori merg cu cineva strain in lift si pur si simplu simt cum trec secundele in slow motion, in timp ce imi impart aerul cu strainul de circumstanta. As urca lejer 20 etaje fiind eu cu mine, decat sa impart cateva secunde fortat in apropierea respectiva. Nu stiu de ce.

La fel, am un sentiment ciudat cand mi se inmaneaza ceva. De cele mai multe ori evit atingerea aia intamplatoare. Atingerea e prin natura ei personala, asa ca prefer sa o percep doar asa.

Stau intotdeauna pe bancheta din spate in taxi. Am oricum experiente nasoalo-comice cu taximetristii, asa ca se subintelege motivul.

Nu iau niciodata primul produs din raft. Cred ca mi se trage din copilarie, de cand mergeam cu tata la Loto si el imi dadea mereu castronasul in care se regaseau cifrele si numerele de plastic, din care alegeam bucuroasa 6. Alegeam, da? La fel acum, imi place sa ALEG eu produsul pe care il consum. Sunt comica oricum atunci cand ma intind inspre raftul cel  mai putin accesibil.

Verific intotdeauna dupa ce incui usa. Cobor 3 etaje si uneori ma mai intreb daca am incuiat. Am amnezii legate de ziua de ieri, dar imi amintesc perfect gusturi din copilarie, de la piureul de banane de la 3 ani, urmand cu sarlota si inghetata de vanilie de la Prodlacta.

Fac des fixatii pe melodii. In special, cand sunt trista traiesc melodiile si cred ca s-ar putea prescrie retete cu melodii pentru diverse afectiuni. Spre exemplu, stiati ca manelele pot avea efect laxativ garantat? In special cand mergi la tara cu autocarul vreunui burtos atasat de cruciulite si braduti odorizanti. Slava Domnului ca am masina acum si pot fi ZEN, literally :))

Am probleme cu somnul. Mari. Desi cica ”Somnul face parte din ocupatiile cele mai indragite ale rasei umane, probabil pentru ca reuneste simultan trei calitati. In primul rand, e gratis. In al doilea rand, ii iese aproape oricui, si in orice caz nu ai nevoie nici de bacalaureat. In al treilea rand, nu te plictisesti niciodata.”(Hannes Stein)..mie nu imi prea iese.

Va mai tin la curent cu fixatiile mele. Daca chiar vreti sa stiti.

blah blah blah

Mi s-a spus in ultima vreme ca vorbesc mult. Si asa e: turui la oboseala, turui cand sunt fericita, turui cand sunt nervoasa. Turui de surescitare cronica poate. Gandesc cu voce tare. Este un efect secundar al anilor de tacere si timiditate. Au fost multi tare. Incepand cu gradinita, cand imi spuneam poeziile cu privirea in mocheta, urmand apoi anii de scoala, cand eram chubby si nu aveam multi prieteni. Aveam legaturi platonice, silentioase, timide. Visam naiv la bunatate si prietenie. Credeam in adevar. Ma aratam putinor oameni asa cum sunt. Pentru restul eram doar copilul timid si tacut. Cativa imi stiau focul, umorul si nebunia. Au urmat multe experiente dure ce mi-au tot subrezit felul de-a fi. Eu ma tineam tare, neclintita, sperand ca totusi voi gasi ceea ce caut. Cautam bunatatea in tot. Eram prietena cu toata lumea 100 %, pana la proba contrarie…Proba contrarie…urata, abrupta, amara, mincinoasa, neagra. Asa as cataloga-o eu pe doamna asta ce m-a insotit la inceputuri. S-a tinut mereu dupa mine ca scaiul, s-a lipit de multe situatii si multi oameni, pana cand mi-am gasit un nou aliat: Tupeul. Tupeul Argumentat, mai exact. Invincibil, arogant si deschizator de drumuri. Dupa ce gasca de rautati m-a bombardat intruna ani intregi, am facut echipa buna cu Tupeul si am rabufnit. Am pus intrebari, m-am revoltat. Imi ardeau urechile si obrajii la inceput. Mi se strangea stomacul si imi tremurau mainile. Dar nu m-am lasat. Am inceput sa ma exprim si sa cred in mine cu tarie. Am tacut prea mult, am vorbit prea mult pe silent, cu mine insumi si i-am lasat prea mult pe ceilalti sa decida pentru mine, sa presupuna, sa ma eticheteze. Pana aici! Nu sunt nici 10% din ce credeti! Sunt mai mult de atat. Sunt o cupa de bunatate cremoasa dar si un uragan devastator. Te pot pune pe ganduri, la fel cum te pot face sa plangi de nervi. Din vorbe. Vorbele pe care le-am tinut doar pentru mine atata timp. Toate conversatiile mele nocturne, toate privirile la cerul instelat in timp ce mancam portocale si ascultam muzica, toate se infatiseaza acum triumfatoare la lumina zilei. Credeti ca m-am schimbat? Nu. Eu am fost mereu aici, asa, doar ca m-am aratat putinor persoane. Am renuntat la cautari si au inceput sa vina singure toate oportunitatile si toti oamenii potriviti catre mine.Astazi pot sa imi sincronizez ceea ce gandesc, cu ceea se simt si spun. Desi e periculos sa spui ce gandesti si sa spui ce simti, imi asum riscul. Riscul de a fi eu, no matter what. Nu mai vreau sa tac, voi vorbi de-acum incolo.

Suferinta e singura care ma poate reduce la tacere, la mutenie. Sunt prea preocupata atunci de avalansa gandurilor care vin peste mine prea repede si nu mai apuc sa le rostesc, pentru ca pierd mereu sirul. Si doar atunci mai tac. Tac si ma afund intr-un gol ce ma arde pe interior. Ma slabeste si ma usuca. Dupa ce trecusem peste perioada de tacere masiva, mi s-a intamplat iar. Am tacut un an intreg. Bine, nu pun la socoteala conversatiile de complezenta, dupa ce mi s-a atras atentia ca prezenta mea indispune. Asa ca atunci am tras de mine si m-am gandit sa servesc oamenilor ce vor: zambete si glume. Desi zambetele mele erau poate schimonosite atunci si glumele erau ironice. Imi amintesc ca ma trezeam dimineata si primele 2 secunde erau normale. Apoi imi aminteam si cadeam intr-un gol dureros. M-am recladit iar si am invatat sa mai pun niste caramizi de incredere, tot in mine. Si uite-asa m-am reinventat inca o data.

Acum da, vorbesc mult. Imi place sa ma exprim. Imi place sa gandesc cu voce tare. Nu mai vreau sa fiu ghicita, ma arat eu asa cum sunt. Va scutesc de munca.

littlest things

Adulti fiind, putem obtine sau procura mai tot ce vrem. Ne sacrificam timpul, nervii, corpul pentru asta si avem, multi dintre noi, planuri si targheturi precise.

Ce se intampla atunci cu surpriza? Cu neprevazutul? Daca stam sa ne analizam reactiile atunci cand ne luam ceva mult dorit si asteptat fata de reactia pe care o avem cand primim ceva spontan, unde e mai multa fericire sincera si pura?

Mie una imi lipsesc gesturile furate. Atat de sigure pe ele si asumate. Traim intr-o lume in care stam prea mult pe ganduri uneori inainte de orice initiativa. Stam si o cantarim, dar tot din frica si lasitatea de a nu esua. Si de-asta, imi lipseste surpriza. Mi-e dor de un val inspumat ce ma loveste brusc si ma baga la fund, stricandu-mi freza si facandu-ma sa rad in hohote. Mi-e dor de un sarut furat spontan, ce imi mixeaza mintea si ma coboara la final cu picioarele pe pamant. Mi-e dor sa ajung acasa si sa ghicesc mancarea mamei dupa aromele din holul casei. Mi-e dor sa fur corcoduse,sa astept cu emotie nota de la lucrarea de control de la materia cea mai grea. Mi-e dor sa imi folosesc tehnicile de copiat la examene (dap, si eu…!) si sa primesc priviri complice.

Azi ne dorim ceva si mergem sa il luam. Daca e lucru, ne zbatem pentru el si il achizitionam. Daca e om, ne strangem toate fortele si implicarea pentru a-l cuceri.

Doar ca, lucrurile sunt hibridizate. In noi e gol. Suntem niste cifre ce isi calculeaza in ei alte cifre, riscuri si sanse.

Vad iubiti ce merg de mana sa isi aleaga cadourile prin magazine, mirese ce merg la proba rochiei cu viitorul sot ce le face poze cu telefonul mobil. Ne planuim sarcinile, vacantele, felurile de mancare, hainele pentru a doua zi.

Mi-e dor de lucrurile simple ce nu iti aduc dureri de cap.

incaperi

suntem toti ca niste case. mai mici sau mai mari. mai aerisite sau mai imbacsite. mai curate sau mai dezordonate. uneori facem curatenie in noi, aruncam atitudini prafuite, facem loc gandurilor colorate, pozitive. nu putem trai in sufocare, trebuie permanent sa curatam, sa inmagazinam si sa (ne) organizam eficient. unii sunt mai libertini si isi lasa sentimentele sa se joace in voie in toata casa, in timp ce eu sunt stricta cu ele. le tin din scurt, le educ drastic, le pun sa se tina strans de mana, sa nu lase pe nimeni din afara sa le cunoasca pe bune. sa nu se arate strainilor, uneori nici apropiatilor. stau cu ele stranse intr-o boccea la usa..pregatita in orice clipa de plecare. aud ecoul casei goale ce ma cheama sa o umplu, dar eu supravietuiesc in hol, din teama de a cunoaste mai mult sau a ma lasa cunoscuta.

femei

Al Bundy spunea: ”Nu incerca sa intelegi femeile. Femeile se inteleg intre ele, de-asta se urasc”. Mi-am amintit azi amuzata o scena de pe la 13 ani, pe cand eram internata in Spitalul de Copii, pentru sinuzita, otita si punctii. Trecem peste tratamentul medicamentos, plin de ace, Bixtonim, deviatie de sept, sange, injectii, anestezii locale, aerosol, raze ultraviolete, puzzle-uri, Mrs. Doubtfire si Jumanji pe video. Trecem si peste mancarea nesarata, papilele gustative anulate, hemoragiile nazale neintrerupte si baxurile de servetele. Peste mancarea din noptiere, compotul de visine, budinca la borcan, comunismul medical, asistenta grasa, ceaiul fara gust, compotul de rubarba pe post de cina la ora 18, intuneric, intrecerile nocturne cu noptierele pe roti pe culoarele reci, saloanele cimentate, chiuveta de langa pat, neonul neobosit de pe coridor. Insomniile acompaniate de sunetul strident al ambulantelor in noapte..

Intr-una din zile apare o fata, o noua colega de salon, fiica nu stiu carei tipe care lucra in echipa Abracadabra, pe atunci in mare voga in lumea pustimii. Fata era mai mica decat mine cu vreo 3 ani, insa era peste mine la capitolul aere si aroganta. Era singura la parinti, dar compensa prezenta fratilor prin numarul impresionant de papusi Barbie, ce locuiau, mai nou, cu mine si cu ea in salon. Eram de fapt 4 fete in salon: eu, cu patul fix langa coridorul luminos, cu un neon ce imi ardea pleoapele, chiar si atunci cand erau inchise; apoi era o copila micuta, de 6 ani, de etnie rroma, care avea polipi si sforaia mai ceva ca un bulldog. Apoi era o tipa mai mare, pe la vreo 16 ani, prea preocupata cu viata ei de adolescenta, pentru a ne baga pe noi in seama; si, in cele din urma, Diva..plina de ifose si mofturi, emanand comentarii rautacioase toata ziua pe simplul motiv ca era silita sa-si imparta aerul cu noi pentru saptamana respectiva.

Imi amintesc vag ca mezina salonului plangea mereu dupa mama ei, iar Diva se lua mereu de ea si nu o lasa sa intre in salon. Nu o placea pentru ca avea pielea mult prea bronzata pentru standardele ei. Intr-una din zile, Diva s-a incuiat in salon si a spus ca e camera ei si nimeni nu mai are acces. M-am infuriat mai ceva ca o gogoasa, am impins-o din reflex si mi-a aruncat si ea un picior in stomac, tot din reflex (am aflat mai incolo ca frecventa cursurile Judo).. :))..Bineinteles ca am avut o replica dureroasa ce s-a indreptat inspre podoaba ei capilara. Nu stiu in ce masura am tras eu sau s-a zbatut ea, stiu doar ca la un moment dat am aruncat o privire in palma si m-am socat de cate suvite stateau adunate matasos. Dupa alte imbranceli, lovituri si lacrimi de ciuda, ne-am calmat. Nu ne-am vorbit in ziua respectiva, am mers la masa, la punctie si drenaj. A doua zi era zi de vizita. Mi-a spus din start ca mama ei faimoasa va afla tot si ma va spune si alor mei. Nu m-a speriat oricum, ma simteam racorita si nu regretam niciun moment faptul ca am pus-o la punct pe aroganta. Imi era cumva mila de ea, desi ea ca persoana ma lasa rece.

A doua zi am mers amandoua, pe rand, in salonul de vizite; am revenit dupa un timp in salon, fiecare cu reviste si bunatati de acasa. Ea tacea, isi punea lucrurile in ordine. La un moment dat a venit la mine si mi-a oferit noua colectie de reviste Abracadabra. M-a servit cu dulcirile pe care le primise. Mi-a zambit.

De atunci, pana la plecarea din spital, am ramas prietene.

”I make myself rich by making my wants few.” (Henry David Thoreau)

atunci cand ne intrebam unde ni se duc banii ar trebui sa constientizam ca ei toti se duc pe dorinte. pe micile noastre dorinte nevinovate: fie ca sunt lucruri, alimente, servicii, vicii. platim pentru confort, pentru gust, pentru frumos, pentru statut. suntem prea saraci pentru a face alegeri ieftine, pentru ca mai ales astea ne costa cel mai scump adeseori.

l-am citat pe Thoreau pentru ca puncteaza foarte limpede o solutie simpla si totusi complicata. trebuie sa invatam sa ne imbogatim pe interior, nu pe exterior. sa incetam sa ne mai bucuram si consumam atat pentru lucruri si sa cautam mereu Experienta (”nu te bucura de carte, bucura-te de citit”). trebuie sa incetam sa ne focusam pe lucrurile pe care ni le dorim si sa ne concentram pe cele pe care le avem deja. sa le folosim la maximum. sa ne exploram propriul nostru potential, inainte de a ne cauta noi hobby-uri.

spre exemplu, ma gandesc ca ar trebui sa termin naibii de citit toate cartile pe care le am in casa, inainte de a-mi cumpara altele noi. se aplica asta si la capitolul cosmetice, mancare, haine (OMFG)..ar trebui sa le folosesc si consum intai pe alea, inainte de a-mi dori mereu altele noi. pentru ca mereu o dorinta noua se naste in mine inainte de a ma bucura de vechea dorinta implinita.

dar ce ne facem cu dorinta aia ce staruie si clipoceste portocaliu in cap, precum o fereastra de messenger minimizata? unde o punem? de unde inchidem fereastra? dorinta aia ce te convinge, in cele din urma, sa cedezi. sa cumperi, sa consumi. sa te simti apoi vinovat, secat, sarac. cica solutia ar putea fi sa iti faci o lista a dorintelor, pe care ti le notezi punctual, cu scris tremurat, pe fiecare in parte. in momentul in care o plasezi pe hartie, ti-o scoti automat din cap. stii ca e acolo, ”in siguranta” si ca vei putea reveni oricand la ea. ulterior, poti consulta Hartia Dorintelor si de cele mai multe ori, dorinta se estompeaza pana la anulare.

simplu, nu? ..:)

”nu iti pune fericirea in mainile nimanui, pentru ca o vor scapa de fiecare data.”

O data cu maturizarea mea, am realizat ca vorbesc mai mult cu mine insumi, ca imi corectez greselile, ca imi urmez propriile sfaturi. Am in jur din ce in ce mai putini oameni, asadar nu imi ramane decat sa ma conectez la mine si sa imi devin cea mai buna prietena. Mai degraba port o conversatie adevarata cu mine insumi, decat un milion de discutii de complezenta cu oameni ”temporari”.

Tacerea nu inseamna musai ca nu am nimic de spus, cateodata inseamna ca lumea nu este pregatita sa imi auda gandurile.

carti

”Cand citesc o carte care ma impresioneaza, trebuie sa fac ordine temeinica in mine insami inainte de a aparea in fata celorlalti, altfel ar crede ca-mi lipseste vreo doaga.”

Jurnalul Annei Frank este cu siguranta, in topul cartilor mele preferate. M-am gandit sa fac un Top 5 al cartilor ce m-au impresionat pana la lacrimi (uneori de ras, vezi Telespan):

Gratie si Forta de Ken Wilber

Cimitirul de Adrian Telespan

Invitatie la vals de Mihail Drumes

Baiatul cu pijamale in dungi de John Boyne.

Nu voi face niciun review cartii, mai am oricum ceva de lecturat din ea. Oricum, trebuie citita si simtita. Anna reuseste sa se exprime singura foarte matur, astfel incat nu mai este nevoie de nici o completare din exterior. Mi se pare cea mai personala carte pe care am citit-o, tocmai pentru ca are natura jurnalului intim.

”Hartia este mai rabdatoare decat oamenii”.

sa-i lasam sa se mai cunoasca!

si daca tot nu pot sa dorm, am zis sa va povestesc o faza comico-penibila de dupa nunta mea. nimeni nu vorbeste despre ce se intampla dupa o nunta. si nu, nu ma refer la noaptea nuntii, copilul de noua luni dupa sau altele. ci strict de momentul in care te retragi vrajit, cu zambetul sapat pe fata, cu degetele zvacnitoare la picioare si o rochie de basm, din care nu iti doresti decat sa iesi. in cazul meu, am ajuns mai repede in camera-cado’ oferita de restaurantul/hotel rosu-mochetat. eram high, dar lucida. dupa n-shpe mii de cupe de vin spumant, ciocnite cu fiecare invitat, eu ma pastram lucida, ca-n filmul Awake, cand un tip este operat pe cord deschis si simte si aude tot, dar nu poate reactiona. am ajuns in camera mirifica, cu mobilier clasic, vechi, canapea tapitata in matase vernil, scaune sobre in aceeasi nuanta, mocheta oliv, pat inalt (mamaie ar fi geloasa). am admirat 2 secunde peisajul, apoi m-am trantit pe o canapea si am privit in gol,pana a ajuns mirele meu in camera. in euforia momentului, am deschis o sticla de vin rosu, italian,daruit de buna mea prietena. din vorba-n vorba si gest in gest (tipic italian, vinu’ e de vina), mirele meu da cu mana peste paharul meu de vin, ce se varsa siroind pe un taburet tapitat in aceeasi matase vernil. am avut un flash in momentul ala, cu vorbele sefului de sala adresate organizatorului nostru/Dj: daca arzi mocheta cu artificiile tale sau o deteriorezi, e pe raspunderea ta, te costa 1000 euro. Sotul meu drag a reactionat imediat, turnand apa minerala pe matasea taburetului, frecand rapid pata cu un servet de hartie. That was close! ..reluam discutia noastra, realizand ca sunt primele momente in care putem face schimb de impresii “la cald”, radem, glumim, plangem. eu ma ridic la un moment dat, in halatul meu de baie de doamna, cu papucii mei de casa imaculati si nu stiu cum fac,dar imi lovesc degetul mic (vorba vine mic, arata atunci ca un carnacior de bere gras) de coltul mesei. de durerea insuportabila, ma prabusesc pe masa, peste sticla cu vin, care se varsa toata peste mocheta ce o astepta “imbibatoare” ca un burete de vase. sotu’ meu perspicace toarna iar apa minerala pe mocheta, de data asta. ramane fara servetele de hartie si apeleaza la prosoapele albe si fluffy din baie (sorry) cu care incepe sa frece frenetic mocheta, fosta verzuie, actuala Mereuta :))

Cateva ore dupa, dimineata, ne trezim. Constatam pagubele: taburet vernil, fara urma de pata-checked, mocheta verzuie, proaspat curatata, fara urme de vin-checked. Baie, prosoapele- cu pete rosii…deh, asa suntem noi, mai traditionalisti. Am asteptat nunta! :))))