2014 Epilog

ultima postare din 2014.. hmm, a fost un an plin, chiar plin. cu multa incarcatura emotionala, cu zile agitate si stresante poate, cu bucurii si alegeri, multe alegeri. mi-am dat seama ca imi place ritmul asta alert. ca ma tine in forma. se spune oricum, ca femeile trec intr-o singura zi prin toate starile de agregare. dar cred ca se intampla oricui asta. mi-au tremurat mainile si stomacul, am si plans de nervi sau de fericire, am condus haotic, am ascultat sau nu sfaturi. nu am supersititii, dar am o mica pasiune pentru numerologie si pentru mine numarul 14 nu era unul norocos. dar acum l-am glazurat in noroc, pentru ca asa vreau eu sa fie. astept cu inima deschisa si curioasa 2015-le. imi doresc doar sanatate pentru mine si ai mei si cam atat. nu ma plictisesc cu viata mea, in general :)) ma bucur ca m-am apucat sa scriu aici. asa cum am spus, scriu random, pe teme random. nu imi aleg un public tinta, nici un subiect cu predilectie. nu scriu comercial, pe tema dragostei sau a relatiilor siropoase. vad ca multi isi aleg tema asta. ok, unele articole sunt interesante, dar parca prea multa vorbarie si prea putine fapte. in loc sa stai in fata unui monitor, dand lectii comportamentale despre iubire, mai bine iesi naibii din casa si du-te si cumpara-i niste flori iubitei sau macar o ciocolata kinder. fa ceva!! arata-ne cum se face, dar nu prin vorbe.

viata e mai mult de-atat. nu ne definesc doar experientele amoroase. sunt atatea alte subiecte, intamplari, experiente, sentimente si stari ce nu merita neglijate. scrisul meu e ca o comoda cu multe sertare. in fiecare zi aleg un sertar. uneori e unul plin cu umor, alteori e unul cu hainele tristetii. uneori e sertarul practic, alteori sertarul filozofiilor cu intrebari retorice. nu ma focusez pe nimic. sunt peste tot si nicaieri :))

va las cu o melodie frumoasa:

2014 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 560 times in 2014. If it were a cable car, it would take about 9 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

despre scris

Scrisul a fost, pana la un punct, o punte de legatura intre mine si oamenii de care ma temeam in vreun fel. M-a ajutat sa imi duc ideea pana la capat, neintrerupta de cotidian. M-a ajutat sa imi plasez gandurile in mintea celuilalt, precum arunci in graba un plic cu o scrisoare, intr-o cutie postala, descotorosindu-te de continutul ei. Poti doar sa speri ca vei fi inteles. Ai avantajul ca fiecare om in parte citeste cu vocea lui, in calm. Din moment ce se apleaca asupra textului isi da automat interesul sa il inteleaga. Se transpune in el, intra vrand-nevrand in papucii mai mici sau mai mari ai celui care scrie. M-a ajutat enorm, ca un purtator de cuvant oficial, uneori. Mi-a dat curaj, ori de cate ori am fost inteleasa sau apreciata. M-a facut sa scap de multe sentimente coagulate in mine. A pus in circulatie dezvoltarea mea mentala.

M-a si distantat de oameni. Taios si abrupt. Niste cuvinte dure eliberate ce au taiat in carnea celuilalt. Am fost inteleasa gresit, criticata, judecata. Asta e hiba: scrisul si, in general, comunicarea pot fi cel mai mare inamic. Pentru ca exista interpretarea fiecaruia si de multe ori se creeaza niste prapastii care nici nu au existat la inceput.

Dar ce sa faci? Cum sa iti doresti ceva ce nu se subordoneaza frumoasei legi a compensatiei? Ar fi egoist.

dureri

e una dintre serile mirifice in care ma doare capu’. durerea aia surda, invadatoare, de orbita si osatura. m-am obisnuit cu ea. ma mai ajuta uneori masajul violent. zic violent pentru ca dupa el am pielea rosie si usturatoare ce ma face sa uit sau sa alin durerea sinusala. consta in apasarea cu putere a oaselor de la nivelul fetei. la mine asa merg lucrurile. e mereu alb sau negru. mi-e bine sau rau, sunt fericita sau trista. nu zic suparata, ci trista. tristetea e mai grava ca supararea. tristetea e dezamagire. mi-as dori sa existe o punctie emotionala ce ar putea sa dreneze infectiile afective. sa se injecteze sedativul alergen, sa imi bolboroseasca pentru o clipa in frunte lichidul neprietenos, sa simt tijele metalice intepenindu-se-n creier, sa se scurga impuritarile in tavita metalica in forma de boaba de fasole. sa se repete procedura pana la prima picatura de sange curat. sa am simturile amortite intre timp. sa nu mai am gust sau miros, sa am doar visurile mele. sa ma simt ca dupa o rapire extraterestra.

sa ma imprietenesc doar cu cei ca mine. sa multumesc vietii pentru noua sansa.

chipuri

m-am trezit intr-o zi, uitandu-ma la niste poze si analizand chipurile cunoscute pe care le-am regasit capturate spontan acolo. Coco Chanel spunea ca natura iti ofera fata pe care o ai la 20 ani, ce este apoi slefuita de viata, pana pe la 30. dar ca pe la 50 ani ajungi sa ai fata pe care o meriti. e cumva nedrept. ne trezim intr-o zi si poate nu ne mai recunostem in poze sau in oglinda. ceea ce ma sperie e faptul ca, zi de zi, nu ne mai observam. nu mai privim cu adevarat, nici chipul, nici inauntrul nostru. trecem peste, existam dar nu traim. consumam, dar nu ne hranim. aniversam, dar nu ne maturizam. am avut asa un flash, cu ai mei cand veneau dupa noi la tara vara, dupa o vacanta lunga. cum ii asteptam cu nerabdare la banca din strada, cum urmaream fiecare masina ce se apropia de drumul prafuit. cum intram inapoi in curte, ma puneam in leagan, insa privirea imi ramanea atintita inspre aleea umbrita de vita de vie. cum ma bucuram cand o vedeam pe mama in departare, pe atunci vedeam si la distanta :)..cat de tanara, zambitoare si proaspata era. ma simteam acasa, doar vazandu-le chipurile. am ramas cu ele in minte si mi-am dat seama acum, de modificarile survenite. am plans cand am realizat ca timpul trece. ca poate chipul meu de copil, neschimbat nu garanteaza inghetarea anilor lor. ma gandesc acum cu tristete, o tristete ce ma contamineaza ca un virus. ma simt neputincioasa. am observat ca bucuriile mi le iau din mine, tot asa cum iau negativitatea din exterior. ma mai atinge uneori, din pacate.

propunerea mea e sa ne oprim din iuresul asta zilnic. sa ne facem timp sa privim cu adevarat, sa gustam cu adevarat, sa multumim si sa iubim pe bune. sa nu traim doar din amintirile noastre frumoase. nu e suficient..

sorry seems to be the hardest word..

Pe la 12 ani mi s-a nazarit mie ca vreau sa am camera mea, sa nu o mai impart cu fratemiu. Una-doua vorbe la parinti, un anunt la ziar si m-am trezit intr-o zi cu lucrurile impachetate in cutii. Am profitat de ocazie si am spart atunci toate bibelourile din casa, macar sa stiu o treaba. M-am trezit intr-un cartier nou, o casa noua, o scoala noua, colegi noi care imi spuneau Diana ca asa le placea lor (atunci cand ai doua nume, oamenii aleg ce le place). Familiarul meu era undeva departe. Si il vroiam inapoi. La scurt timp, neavand niciun prieten, tata mi-a luat un caine. Dalmatian. Zambea cu toti dintii si ieseam cu el in fata blocului. Intr-o zi s-a oprit cineva sa il mangaie. Era o fata, bruneta, cu un ten alb de portelan si o funda rosie in parul legat in coada. Ne-am imprietenit. Stateam in acelasi bloc, scari diferite, etajul 5, balcon langa balcon. Isi dorea si ea caine, dar nu o lasau ai ei. Cum ma mutasem subit cu scoala, in al doilea semestru, nu primisem manuale si cum nu stiam pe nimeni, nu am cutezat sa cer. Asa ca i-am cerut ei si a fost bucuroasa sa mi le imprumute. Mi le arunca din balconul ei intr-al meu. Zburau cartile intr-o veselie. Ea imi arunca multe carti, eu o rasplateam cu ce aveam: ciocolata, seminte, bere si ce mai serveam pe balcon vara. Uneori nu nimeream pentru ca ea avea balcon inchis si trebuia sa cobor si sa recuperez “bunul”. Am inceput sa ne vizitam. Imi placea de ea. Avea un stil vintage. Intr-o zi am vazut un stilou superb la ea in penar. Ea a spus: ia-l tu! M-am mirat si nu l-am luat. Incepusem sa tin cartile imprumutate si manualele zile in sir. Ea imi spunea ca pleaca la Bucuresti si ca nu are nevoie de ele. Le tineam ca si cum erau ale mele. Revenea, ne vedeam. Incerca sa imi ofere tot ce imi placea si am incetat sa ii mai spun ce imi place, din teama de a nu mi-l oferi. Asa sunt eu..nu imi place sa ma simt datoare. Ma simt ciudat cand primesc ceva. Am observat ca era buna cu mine si rea cu sora ei. Ma simteam prost fata de sora ei..pentru atentia pe care mi-o oferea mie. Intr-o zi, m-a tras de par din senin. M-am suparat pe moment, apoi am uitat. La cateva zile distanta, mi-a daruit un crocodil de plus. Stia ca imi place culoarea verde. Pe ala l-am acceptat. Am iesit la plimbare si nu mai tin minte ce i-am spus, dar mi-a tras o palma in plina strada. M-am enervat atat de tare, incat am aruncat crocodilul intr-o tufa si am plecat. Am lasat-o acolo, convinsa fiind ca e nebuna. Nu intelegeam furia aia. In ultima vreme era un carusel de stari. Acum radea, acum se supara si te lasa cu ochii in soare. I-am aruncat cartile in balcon. Nu am mai vrut sa aud de ea. Nu am mai dat niciun semn. Eram ranita in orgoliul meu de adolescenta. Nu stiam de ce ne-am certat, dar stiam clar ca eu nu vreau sa fac primul pas spre impacare. Sa-l faca ea! Au trecut zile, saptamani, luni..in care mi-am vazut de cursul monoton al vietii mele. Ma intrebam ce face. De ce nu da niciun semn. Probabil nu da doi bani pe mine. Eu de ce sa dau? Nu imi aminteam si nici acum nu imi amintesc de ce ne-am certat si nu stiu ce ma mana asa hotarat in incapatanarea aia absurda. Stiu doar ca intr-o zi am ajuns la scoala, colegii ei plangeau si am aflat ca ea a murit. Si ca avea leucemie. Si ca mergea la tratament la Bucuresti. Si ca eu nu mi-am dat seama o secunda de nimic. Si ca nu am apucat sa ma impac cu ea. Si ca m-am ambitionat sa nu fac primul pas catre ea. M-am mutat la scurt timp de acolo. Peste 15 ani mi-am cunoscut jumatatea. Sta in blocul unde statea ea. M-am mutat si eu in blocul asta acum. Am revenit, mai exact. Ma gandesc des la ea. A fost primul si singurul om pe care am fost ranchiunoasa. M-a invatat o lectie importanta: nu lasa sa apuna soarele fiind certat cu cineva. Nu daca iti pasa! S-ar putea sa nu mai ai ocazia sa repari nimic.

fericire..

nimic nu e mai frustrant ca incercarea de a ”salva” pe cineva, incercarea de a repara un intreg, din bucati sparte. trebuie sa fii cu bagare de seama mereu, pentru ca de cele mai multe ori, te tai in ele, le imprumuti durerea. capeti cicatrici, doar din atingerea altor persoane. mi-as dori sa fiu mai egoista, sa accept ca nu pot salva pe toata lumea, ca nu sunt responsabila pentru actiunile altora si ca merit sa ma bucur de tot ce mi se intampla mie, fara sa ma simt prost pentru asta. fara sa ma justific.

pana la urma, toti suntem aici pentru a fi fericiti..