”Citytax, buna seara!”

Momentul ala cand esti in taxi, pe bancheta din spate, cu o boxa ce-ti urla langa ureche. Taximetristul mai vorbeste din cand in cand..Mda, e unul dintre cei sociabili. Am povestit chinuit despre frig, gheata si toate starile de agregare ale apei. Apoi m-am cufundat in tacere si preocupare. La un moment dat, incepe iar sa baiguie, eu ii raspund evaziv, cum face mamaie cand nu aude nici dupa a 5 a repetare: “da da, da, ahaaam”.., nestiind de fapt ce tot zice respectivul acolo. Ii zic la un moment dat: “imi pare rau, nu te aud din cauza boxei..”, el continua sa vorbeasca, cu scurte opriri. Deja ma agaseaza asta. Ma simt exact ca atunci cand am avut otita nasoala si auzeam ca din butoi. Am ales tacerea. Ma gandesc ca, ok, nu vreau sa socializez, insa daca tot turuie, macar sa inteleg ce zice. Mai spune, din cand in cand cate ceva. Eu ii urez de bine in gand…
Intr-un moment de pauza publicitara la radio, baiguie iar ceva. Ma pregatesc sa deschid gura, agasata maxim..Apoi am o revelatie: are hands-free.
Ma buseste rasu’..Mor de rusine, sperand sa nu ma fi auzit cum vorbesc singura pe bancheta din spate :)))
Ajung la destinatie, cobor din masina cu mersul lui Tom pe gheata. By the way, naspa gheata!!

super-oferta

Asa cum va povesteam mai devreme, am o noua sensibilitate, la lana. asadar, am zis sa spun adio paltonului calduros negru, de lana ce mi-a tinut de cald iernile trecute si sa caut alte alternative fluffy. ochisem acu’ cateva saptamani un paltonas misto, pufos, de mohair. era scumpicel si..roz. de la negru la roz e un pas mic. 😀

M-am holbat la el zilnic, ba de mai multe ori pe zi. l-am zoom-uit, pus in cos, scos din cos, imaginat imbracandu-l, plictisindu-ma de el, dinainte sa il am. era dureros de frumos. dar scump. la modul ca era o investitie buna si un pret bun pentru un palton, insa eu am deja alte socoteli si pot trai si fara el. asa m-am tot mintit, pana a disparut de pe site. in zadar m-am mai uitat apoi dupa altele, in zadar am incercat sa cumpar apoi o geaca neagra, la acelasi pret. negru?!..nu mai vreau negru!.. viata e prea scurta ca sa porti haine plictisitoare!

M-am decis sa le scriu celor de la site. sa ii intreb, daca vor mai aduce vedeta roz, printre paltoanele banale. mi-au spus ca nu imi pot oferi certitudini, insa sa ”tin aproape”.

Si, pentru ca speranta moare ultima si imi place sa cred ca daca ne dorim ceva cu ardoare, ni se intampla, intr-o zi oarecare, apare iar!…ma impleticeam printre taste. am comandat rapid si dadeam refresh-uri emailului, in asteptarea confirmarii. ma gandeam ca, ultima data cand am comandat am primit email  de confirmare instant, iar acum, poate e vreo problema si voi primi un email dezamagitor de genul: ”Ne pare rau dar produsul solicitat este indisponibil momentan”. Asa ca am pus mana pe telefon. Am discutat cu o tipa foarte amabila ce mi-a confirmat telefonic comanda. M-a asigurat zambind ca va urgenta livrarea. Eram multumita. Mi-am spus ca paltonul a revenit pe site ca un semn ca trebuie sa il iau. Si ce daca e scump? Merit. Plus ca, vine si ziua mea, Mos Nicolae, Craciun&Co. Stiti voi, minciunele ieftine pentru un ego multumit. 🙂

Toata treaba asta se intampla miercuri.

Joi m-a sunat curierul. Am zambit, ca de fiecare data, cand mi-am auzit rostit noul nume de familie 🙂 Am primit coletul, am platit ramburs, cu o mana tremuranda. L-am desfacut, imbracat si eram chiar multumita si mandra de mine. Am facut o afacere buna! Sunt un client multumit! 🙂

Am mai aruncat o privire euforica inspre site, intamplator. Citesc evaziv pe Home Page un anunt: Black Friday se intoarce incepand cu orele 00:00. Il ignor si imi vad de treaba.

Multe ore mai tarziu, pe la 1 noaptea, ma foiesc in pat. Off, iar n-am somn, iar voi avea o fatza naspa la munca maine! Imi revine in minte vorba aia care mi-a placut mult: Dormi minimum 8 ore pe noapte, 9 daca esti urat! :)) Zambesc. Intind mana inspre noptiera. Iau telefonul si butonez. E salvat site-ul asta cu toale si accesorii. Si imi amintesc de anuntul cu Black Friday. Si intru, din curiozitate, cu o atitudine pregatita. Stiu deja cum sunt ”reducerile la romani”. Stiam ca prima tura de reduceri a fost dezamagitoare. Din 2 click-uri, ajung in categoria care ma intereseaza. Vad aceleasi paltoane de acu’ cateva ore..la pret jumate’. Il vad pe asta micu si roz al meu, prostituat, injumatatit. OMFG!!!…adica, eu l-am luat acu’ cateva ore la pret dublu. Ca sunt eu mai cu motz!

Ma loveste o dezamagire brutala. O frustrare invaziva. Ma invart de pe-o parte pe alta. Nu am liniste. Cum sa mai dorm acum? :(..Sunt iar ultimul gogosar din borcan :(..Si chiar ma gandeam ca am facut o investitie buna, cand, de fapt, karma isi bate joc de mine iar. La fel ca atunci cand mi-am luat rochii misto si scumpe de la BSB si mi-au spart hotii masina si mi le-au furat in aceeasi zi, fara ca macar sa le port. Si le-am cumparat a doua zi iar, ca sa pot trai mai departe.

NU!..nu voi lasa lucrurile asa de data asta. Ce naiba!?..imi revine in minte vocea tipei amabile si zambetul ei, aproape ironic, cand mi-a spus ca va urgenta livrarea. Stia ca vor reduce preturile. Stia, si m-a lasat sa comand la pret dublu. O apreciez ca om de vanzari, dar sa-si aplice strategiile pe altcineva, nu pe mine!

Ma ridic din pat. E deja 2 noaptea. Aprind veioza. Ma pun la birou. Deschid Vaio. Haaaai Vaioooooo, hai, am nevoie de tine de data asta. Te rog, mergi!

Accesez greoi site-ul, de pe laptop. Intru in Politica de Returnare. Citesc cat pot eu de atent si concentrat la 2 noaptea. Imi vine in minte o idee diabolica. Zambesc! Exista o solutie! You’re messing with the wrong bitch, motherfuckers!

Plasez rapid o noua comanda ce contine acelasi palton roz, marimea mea, la pret injumatatit, plus alte 2 produse, astfel incat, costul total al produselor sa fie egal cu pretul intreg al paltonului-meu-tzeapa. Mentionez in rubrica Observatii: Doresc sa schimb produsul meu cu cele comandate azi si sa mi se scada contravaloarea lui din factura urmatoare. Am dreptul legal, sa fac ce vor muschii mei, in 10 zile. Stiu clar regulile cumparaturilor online. Asadar, eu nu vreau sa returnez produsul meu, nu imi vreau banii inapoi, vreau doar sa beneficiez de el la pret jumatate si sa mai primesc 2 produse in banii pe care deja i-am achitat. Suna complicat, stiu.

Vineri dimineata pun mana pe telefon si discut cu o tipa din partea site-ului. Nu stiu sigur daca e tipa ce mi-a zambit zeflemitor prima data. Insa incerc sa ii fac o schita din vorbe. Cred ca e prea devreme pentru ea, pentru complicatiile mele. Imi spune ca trebuie sa se consulte cu cineva. Nu pot sa o las sa imi scape! Trebuie sa paralizez prada! Plasez o lovitura sub centura: ”Sunt clienta veche. Banuiesc ca politica site-ului dvs este sa aveti clienti multumiti, nu frustrati, nu?”. Zambeste. Sta si se gandeste pret de-o clipa, apoi spune: Stiti ce, aveti dreptate. Pastrati paltonul roz si va vom trimite noi si restul produselor. Veti beneficia de oferta Black Friday.

Yes!! 🙂

alergii

tocmai ce-am iesit din iglu-ul meu de masina si am zis ca ar trebui sa mai scriu ceva, ca prea mi-am folosit degetele doar in manuirea racletei, in ultima perioada.

e faina iarna asa, in filme si privita pe fereastra, cuibarita intr-un fotoliu calduros, cu o cana de vin fiert in mana. mie insa, imi ingreuneaza considerabil traiul. mai nou, ma lupt cu alergia la lana. mda, pe langa alergia la algocalmin, praf, talc, midii, pisici, metamizol, ciocolata, zacusca, fan, polen..s-a adaugat si lana (ca tot am postat eu poza cu fularul lui Lenny Kravitz:))

ca sa fac o paranteza, toata viata mea, de mic copil, am fost pe antibiotice. la fiecare raceala, penicilina. ajunsesem sa stranut azi, maine sa fac pneumonie. poimaine sa aleg intre o punga de pastile sau o saptamana de injectii. si stau si ma gandesc, cum zilele trecute am vrut sa imi cumpar ibuprofen, iar farmacista mi-a prezentat alternativa ei, mai scumpa, Nurofen. ma gandesc ca, tot asa, doctorul meu, a ales o cale facila, mai scumpa, pe sistemul meu imunitar. am dobandit atatea alergii si sensibilitati, ca nu pot sa le duc. ma ciupeste un tantar si mi se umfla o patrime din mana. racesc azi si a doua zi am bronsita. ah, am si astm bronsic, colac peste pupaza. asa ca am mereu in geanta un spray inhalator, pe care, mai nou il folosesc si ca back-up pentru alergii. in general, mi se ingreuneaza respiratia sau o dau in rinita alergica si ma ajuta mult relaxarea bronhiilor prin intermediul salbutamolului din spray.

ieri insa, a fost ciudat. am mirosit un bradut odorizant de masina si simteam ca ma sufoc. bradutul + paltonul meu de lana = Love :)) am intervenit rapid cu Ventolin. pe moment m-am relaxat. apoi, am simtit asa cum imi bate inima rapid. mancam pufuleti. nu stiam de ce ii tot scapam pe jos. am pus mana pe niste biscuiti, mi-au cazut si ei pe jos, sfaramandu-se. am mers la cumparaturi. mi-am dat seama cat de tare imi tremurau mainile, la standul cu placinte, cand am pus mana pe cleste si nu reuseam sa o bag in punga ei.

am ajuns acasa, am mancat ceva, am scapat si spart o farfurie intre timp. Ionut m-a intrebat, ulterior, daca am dat petrecere greceasca in lipsa lui. not funny 😀

si..? voi ce-ati mai facut?..

black friday

ce mi-am luat eu de black friday?..un storcator manual de citrice :))…si un ceas..si nu ma simt mai bine nici dupa unul, nici dupa altul. eh, nu, storcatorul chiar imi e util. insa ma gandesc cat de mult mi-am schimbat perceptia in privinta lucrurilor materiale. se spune ca devii mai fericit atunci cand iti imputinezi dorintele. de multe ori cumparam haotic obiecte, incalziti de o febra ce ne cuprinde, fiind convinsi ca obiectul respectiv ne va schimba decisiv traiectoria. ne satisfacem viciul si ne incearca apoi un sentiment de vina, la fel cum pe bulimic il cuprinde panica dupa ce a ingurgitat tot frigiderul.

eu cred ca vina este buna. vina arata o constiinta activa, sanatoasa. e ok sa ne simtim vinovati, macar putin. trebuie sa ne ascultam instinctele intotdeauna. nimic bun nu ne va face sa ne simtim rau. nimic bun nu va trimite semnale negative in noi. vina ne arata ca am fi putut face alegeri mai bune, iar noi eram constienti de acest aspect, chiar inaintea ”comiterii faptei”. intotdeauna am stiut ce trebuie sa facem, insa am ales sa ignoram semnalele dictate de insusi corpul nostru si sa mergem pe impuls. am pariat totul pe impuls si am pierdut.

eu recunosc, sunt shopaholica, dar ma tratez. obisnuiam sa muncesc in conditii de stres maxim. aveam o data fixata in creier, in care imi injectam morfina: cumparaturile. umpleam cate 2 pungi per mana, cu chestii, de multe ori inutile. simteam ca merit. ca o fac in ciuda efortului meu sustinut din restul lunii. eram print si cersetor. dar balanta asta merita. era echilibrul meu.

in timp, mi-am gasit echilibrul in alte parti. nu m-am mai consumat pentru lucruri. nu le-am mai oferit importanta. acum evit sa merg prin magazine. ma oboseste. uneori vreau sa ma conving singura ca nu am nevoie de nimic nou si merg si probez cate ceva. ma admir in cabina, imi satisfac ”pofta” si plec. fara nimic. plus ca gasesc un milion de defecte pentru orice obiect. nimic nu e suficient de bun acum pentru a-l si achizitiona. supun obiectul unor teste si intrebari: chiar am nevoie de el? imi face bine in vreun fel? este o investitie buna?..de multe ori, obiectul e slab pregatit si pica din start.

black friday..obisnuiai sa imi provoci trepidatii..acum rad si ma uit la furnicutele ce se inghesuie in magazine pentru a-si lua doza de materialitate..nestiind ca echilibrul lor sta in alta parte.

sanius

nu stiu daca vi se intampla si voua, dar prima mea reactie la vederea primei zapezi este una de incantare copilareasca. plonjez direct in iernile friguroase din Racadau, cartierul unde am copilarit. ma vad pe mine si pe fratemiu, imbracati in puloverele calduroase, caciulile si manusile cu 2 degete impletite de mama, vad saniile cu inceput de rugina pe sine, scoase din ”uscatorie”, carate cu spor 2 etaje, pe scarile blocului. ma vad coborand cu grija treptele din fata blocului, perpendicular, sa nu cumva sa alunec. ii vad pe ai mei, tragand in urma lor saniile, cu noi pe ele. aud scartzaitul ghetelor pe zapada alba. urmaresc bucatile de zapada ce se desprind de pe urmele inflorate alte talpilor de cauciuc. inspir adanc aerul rece si afumat ce ma imbata. simt o durere zvacnitoare in extremitati si o moleseala rumena in obraji.

ajungem la padure..urcam greoi. ma cuprinde, de fiecare data, o teama ametitoare, inexplicabila. frica de inaltime, pe care am descifrat-o cu multi ani dupa. ajung in varful padurii si ma intorc. privesc intinderea alba, abrupta. imi inchipui deja slalomul printre copaci. ne suim pe sanie toti. incapem, noi suntem inca mici. pe mine ma aseaza mama strategic, in fata, prima. ma tine cu o mana strans la piept, sa nu ma piarda. in sinea mea, as dori sa ma piarda, ca sa nu trebuiasca sa suport viteza si presiunea vantului in fata. pornim. eu inchid ochii. nu stiam pe atunci melodia celor de la Morcheeba – Enjoy the ride :))…ma trezesc brusc, printr-o smucitura. am fata paralizata de frig. deschid ochii si vad alb. aud voci, rasete. cineva ma scoate din mormanul de zapada de pe bordura. pff..sunt singura care nu se bucura. ma botosesc si baigui ca nu mai vreau sa stau in fata. urcam iar padurea. ajungem in varf. de data asta stau in spate. ultima de pe sanie, bucuria mea: pot sa abandonez oricand 😀 luam avant si pornim. prindem viteza, ochesc un colt moale cu zapada multa si ma arunc.

la Finish ajung doar 3 pe sanie :))..

domino

nu stiu ce-am mancat saptamana asta, dar am fost hiper-melancolico-emotivo-meditativa. poate mi se trage de la popcornul de saptamana trecuta..sau de la tiramisul diabetic din weekend..sau de la rodia mult prea acra ce mi-a strepezit dintii. .sau de la genuflexiunile ce mi-au dat febra musculara si m-au facut sa cobor scarile ca un batranel.

in orice caz, inceputul de saptamana a fost ok. cel putin primele minute, cand conduceam inspre munca, mandra ca a iesit Klaus. eram eu cu mine, cu un Klaus imaginar in gand, bun si plin de promisiuni. aveam sentimentul ala de patriotism zaharisit in mine.

am ajuns la munca. laptopul stricat. m-am mutat la biroul colegei mele (Anichka, e ok biroul tau, insa scaunul tau nu ma cunoaste, muscatele nu au fost gazde bune si m-au facut sa stranut, iar tastele laptopului tau m-au piscat de degete). asadar, stateam oricum ca pe coji de nuca, resemnata, cand primesc un email agresiv. l-am citit, mi-am facut incalzirea mentala pentru o situatie cu un client problema. mi-am facut schita in cap, aveam toate explicatiile scrise frumos, pe curat, cu cerneala mintii. o sun cu o voce amabila. discutia cu ea e pe un crescendo periculos..in care, eu abandonez la un moment dat. si asta pentru ca am lasat acasa, in dimineata aia, proasta educatie, tonul ridicat, injuriile si negativitatea. o las sa loveasca. cu fiecare cuvant tipat si eronat, simteam ca ma fac mai mica, ca ma chircesc. a inchis intr-un final, dupa ce si-a varsat amarul nejustificat. m-a lasat cu ochii incetosati..nici eu nu stiam exact de ce, insa..m-a bulucit total…urmatoarele ore am fost apatica, stoarsa de energie si posaca.

si stau si ma gandesc asa: suntem clar niste piese de domino pe lumea asta. dar nu inteleg de ce trebuie sa ne pasam durerea unul altuia? de ce trebuie ca celalalt sa fie doborat fara vina, de lovitura neasteptata a celui de langa? de ce primim fara replica de la persoana anterioara ura, frustrare, reprosuri si alegem sa le pasam persoanei urmatoare, care nu are absolut nici o vina? de ce trebuie sa fie celalalt un burete curat, gata mereu sa absoarba mazga varsata spontan a celuilalt?

si cum de am ajuns eu, in starea asta de slabiciune mentala, incat sa fiu atat de afectata de vorbele unei straine? nu stiu ce m-a deranjat mai tare: tonul ridicat, lipsa de argumente, nonsensul, faptul ca ii puteam demonta problemele din 2 propozitii, neputinta ca nu mi-a permis sa o fac..sau pur si simplu, atitudinea asta umana.

nu stii niciodata ce se intampla in papucii celuilalt. nu stii cum il gasesti. nu stii cum va reactiona ulterior, dupa ce tu te-ai curatat si l-ai improscat.

e clar ca trebuie sa plecam de acasa zilnic, ”in lume”, cu un scut de protectie. cred foarte mult in energiile ce se transfera in exterior. suntem ok, apoi plecam de acasa si ajungem secatuiti de optimism, doar prin simpla interactiune cu persoane nepotrivite..si nu e ok.

scutul asta se face din interior, este de fapt un efect placebo al unei gandiri autoconservatoare…dar va povestesc metoda altadata 😀

va dedic o melodie cu care m-am trezit in cap azi dimineata si care m-a impins sa scriu randurile astea:

http://www.youtube.com/watch?v=eAOdlgFJDAI&feature=youtu.be     🙂 da, stiu, e emo…:)

garantia fericirii

parca bifam mereu in viata cate ceva, in speranta ca ne va face fericiti. si dupa ce bifam, ne dam seama ca tot nu suntem. si ne punem alt tel…si tot degeaba. nu stiu ce dracu ne poate face fericiti..poate e doar un iepure de cursa, o motivatie ireala dupa care fugim..cand de fapt nu exista. si stiu sigur ca multi se simt asa, dar foarte putini recunosc. pentru ca se mint singuri si se pierd in aparentele pe care le servesc celorlalti. aparenta ca sunt ok, a big happy family. poate de-asta ma simt uneori atat de singura, vazand in jur oameni care se mint indulcit ca-s ok. si ajung sa cred ca eu sunt singura care vede altceva. care vede si imperfectiunile. dar stiu si eu cum e fericirea poleita. o intalnesc de fiecare data cand imi mai clatesc ochii cu o vacanta, un obiect cumparat,o seara pe undeva..ma simt mai bine pe moment.dar nu se curata nimic. ramane intrebarea fosforescenta, ce se vede oricum, chiar si in intuneric: Ce e fericirea?

Fericirea nu poate fi umplerea unui gol. Cred ca fericirea este absenta golului.

 

floricele

mi se mai uraste cu binele din cand in cand si am cate o pofta dubioasa. ieri au invins floricelele portocalii si stinky, gata facute. am infranat pofta dubioasa 8 ore, insa am cedat ca un narcoman in fata raftului cu pungi metalice si fosnaitoare. am pus o punga in cosul de cumparaturi, spunandu-mi in gand ca le voi manca intr-o alta zi. am ajuns acasa, am preparat niste guacamole super bune (by the way, avocado incepe sa devina preferatul meu, pe zi ce trece)..cu crackersi musai, ca doar mancam sanatos. mi-am potolit foamea, insa tot ma gandeam obsesiv la popcornul colorat. am cautat chestii nasoale pe net. am gasit suficiente E-uri cat sa regret ca am cumparat punga..si totusi, o ora mai tarziu, rontaiam satisfacuta floricele cu mama, cu mintea golita. nu am regretat nimic. poate doar azi dimineata, cand mi-am vazut fata buhaita de la excesul de sare injectat atent per floricica. dar jur pe rosu/portocaliu ca nu ma mai ating de ele..curand.

the inner child is silent.

nu stiu daca se numeste indiferenta, nepasare, apatie, miserupism, antisociabilitate, insa din ce in ce mai des aleg sa ma transform in spectator al propriei mele vieti. intervin si ajut in rezolvarea problemelor altora, dau sfaturi obiective, sunt calma si intelegatoare, empatica si funny cu ceilalti, insa cand vine vorba de mine insumi, aleg uneori atitudinea-copilului-ofticat.

copilul-ofticat este un personaj. unul tacut. unul greu de multumit. unul care are asteptari mari, insa nu le verbalizeaza, pentru ca el crede in intuitie si in puteri supranaturale ce trimit gandurile din capsorul lui in capsorul celeilalte persoane, cu usurinta teleportarii. copilul asta simte multe. e maturizat de mult. intelege tot, cantareste bine. dar e incapabil sa faca ceva. incapabil sa comunice. el sta si asista tacut. si se consuma ca o clepsidra. isi pierde zilnic din inocenta. vrea ca celalalt sa il vada, sa il inteleaga, dar fara ca el sa faca vreun efort. stie ce e de facut, dar nu face. condamna greselile celuilalt, desi el insusi nu face nimic, dimpotriva, se comporta la fel ca si celalalt. e din ce in ce mai tacut si mai ofticat. si tace. si asteapta maini intinse din exterior. uneori ele vin. il incalzesc temporar. apoi ramane iar singur, in tacerea lui. se gandeste in sinea lui ca e un ciudat. ca supune mereu oamenii la teste riguroase. oamenii sunt slabi, putini rezista, putini raman langa el. putini il accepta asa cum e. cateodata are momente pline de elan, cand isi propune sa ia atitudine, dar se simte legat de maini si de picioare. e legat de orgoliu. poate si dintr-o nevoie surda de suferinta. sau de confirmare a faptului ca are dreptate. ca oamenii nu merita. ca nu s-a inselat nici de data asta.

frici

ma enerveaza maxim oamenii care isi pun limite singuri. si nu ies din zona lor de confort. refuza din start tot ce presupune nou, risc, implicare, bataie de cap. eram si eu asa. inca din scoala, uram materiile pe care nu le intelegeam. aveam o aversiune fata de stiintele exacte. si mi-am dat seama apoi ca problema e la mine. imi amintesc sentimentul pe care il aveam cand imi ”iesea” o problema de matematica. aproape ca iubeam toata materia. simteam ca pasul ala mic si corect e un inceput al cunoasterii. si ca obiectul fricii mele nu era atat de scary cum credeam, doar necunoscut inca mie..ca un strain cu care nu vrei sa vorbesti pentru ca ai inradacinate in tine idei preconcepute. am incercat sa inteleg si culmea, straduinta intotdeauna a fost rasplatita. cu momente de reusita si scurta bucurie. am invatat ca nimic nu ni se ofera pe tava, ca pentru a ajunge batran si intelept, e necesar sa fii inainte tanar si prost. 🙂

au urmat apoi alte dileme existentiale, pe alte planuri..primul job m-a socat. m-a speriat. m-a facut sa ma simt o furnica la inceput. credeam ca totul e mai presus de intelegerea mea si nu voi putea niciodata sa invat, sa inteleg, sa ajung la birou si sa stiu ce am de facut fara sa depind de ajutorul nimanui. iubesc rutina mea. iubesc sa stiu tot ce trebuie sa stiu tehnic, pentru ca apoi sa ii adaug eu si amprenta personala. sa ma implic si sa imi iasa. ma lovesc de refuzuri multe, dar asa simt mai pregnant gustul accepturilor. nimic nu e imposibil de inteles si invatat. tot ce e nou, e o noua provocare. pe care o poti depasi, daca iti doresti cu adevarat. chiar cred ca ni se indeplinesc dorintele, daca le alimentam zilnic cu aceeasi ardoare.