The End.

imageMi-am dorit toată viața să fiu precaută, diplomată. Mi se părea o calitate să ai capacitatea asta de control a stărilor care te iau cu asalt și-ți provoacă reacții spontane, de cele mai multe ori, neșlefuite. Însă probabil că nu mi-am dorit cu adevărat, pentru că ar fi fost ca la fumat, degeaba îți dorești dacă nu schimbi și ceva în sensul asta. Poate că nu-ți dorești cu adevărat sau nu știi de unde să începi.

Sau poate că e mai ușor să schimbi obiceiuri și mai greu să-ți repari resorturile interne.

Lăsând la o parte reacțiile, uneori copilărești, graba mea de a da replici, de a mă apăra sau a-mi exprima propria opinie, eram o carte deschisă, cu totul. Îmi plăcea să fiu așa, consideram că felul ăsta nu poate decât să mă ajute. Drept dovadă stă și blogul ăsta semi-părăsit, ce a luat viață acum câțiva ani din curajul ăla de a mă lăsa descoperită, prin scris, întrucât am observat că așa mă organizez mai bine. Și nu simțeam scrisul ăsta ca pe o dezgolire, nu îmi dădea nici vreun fel de importanță, nu asta am vrut, să obosesc pe cineva cu banalitățile mele cotidiene, ci pur și simplu era o defulare, o detoxifiere psihică, ce îmi făcea mie însumi bine, în primul rând. Și am încercat să introduc doze de sarcasm,

astfel încât să fie și aia doi-trei cititori câștigați și feedback-ul să fie unul pozitiv.

Însă tot ce am scris până acum e doar 10 % din mine. Banalități, glume, straturi de superficialitate asumate, pe care toți le avem. Mi-ar plăcea să scriu despre adevăratele probleme, adevăratele mele experiențe, frământări, însă nu pot să o fac. Mă simt ca un comic ce își face treaba, face oamenii să zâmbească puțin și se întoarce la viața lui tristă apoi, fără ca nimeni să nu știe nimic din ce este el în mod real.

Și de’asta, posturile mele s-au rărit și rărit și cel mai probabil vor dispărea în curând.

Pentru că mi-am dat seama că nu e ok să fi o carte deschisă. Nu în lumea asta, în care dacă alegi să fi așa, expus, oamenii au impresia că au dreptul să te judece. Că oamenii se cred superiori doar pentru că ei nu fac la fel ca tine și nu se divulgă. Că dacă te prezinți fix așa cum ești, societatea îți trage disprețuitor oblonul peste degete.

Din păcate, mi-a luat 30 ani să realizez asta. Că gândurile “kinderinei” trebuie să rămână la locul lor, ale ei și atât, fără spectatori și turuială. Puținor oameni le pasă cu adevărat. Majoritatea sunt doar roși de curiozitate.

” They wanna see you do good, but never better than them.”

P.S: îmi doresc să scriu o carte la un moment dat, inspirată din viața reală, of course. Viața o am, mai am de lucrat la partea de ficțiune, să creez niște personaje noi, astfel încât să nu știți niciodată ce a fost real și ce nu :))

Cam atât.

Advertisements

this is how we love now

Nu am mai scris nimic de o mie de ani..pentru ca simt sa tac. Atunci cand gandurile se inghesuie de nebune-n cap, idei bulucite, dop (i)rational, e mai bine sa nu mai spui nimic. Ar fi oricum ipocrit sa mai prezint teorii, cand..habar n-am care-i faza cu viata asta.

Am gasit insa un text interesant, in engleza, despre “cum iubim Acum”

Mda..😒

“We don’t commit now. We don’t see the point. They’ve always said there are so many fish in the sea, but never before has that sea of fish been right at our fingertips on OkCupid, Tinder, Grindr, Dattch, take your pick. We can order up a human being in the same way we can order up pad thai on Seamless. We think intimacy lies in a perfectly-executed string of emoji. We think effort is a “good morning” text. We say romance is dead, because maybe it is, but maybe we just need to reinvent it. Maybe romance in our modern age is putting the phone down long enough to look in each other’s eyes at dinner. Maybe romance is deleting Tinder off your phone after an incredible first date with someone. Maybe romance is still there, we just don’t know what it looks like now.
When we choose—if we commit—we are still one eye wandering at the options. We want the beautiful cut of filet mignon, but we’re too busy eyeing the mediocre buffet, because choice. Because choice. Our choices are killing us. We think choice means something. We think opportunity is good. We think the more chances we have, the better. But, it makes everything watered-down. Never mind actually feeling satisfied, we don’t even understand what satisfaction looks like, sounds like, feels like. We’re one foot out the door, because outside that door is more, more, more. We don’t see who’s right in front of our eyes asking to be loved, because no one is asking to be loved. We long for something that we still want to believe exists. Yet, we are looking for the next thrill, the next jolt of excitement, the next instant gratification.

We soothe ourselves and distract ourselves and, if we can’t even face the demons inside our own brain, how can we be expected to stick something out, to love someone even when it’s not easy to love them? We bail. We leave. We see a limitless world in a way that no generation before us has seen. We can open up a new tab, look at pictures of Portugal, pull out a Visa, and book a plane ticket. We don’t do this, but we can. The point is that we know we can, even if we don’t have the resources to do so. There are always other tantalizing options. Open up Instagram and see the lives of others, the life we could have. See the places we’re not traveling to. See the lives we’re not living. See the people we’re not dating. We bombard ourselves with stimuli, input, input, input, and we wonder why we’re miserable. We wonder why we’re dissatisfied. We wonder why nothing lasts and everything feels a little hopeless. Because, we have no idea how to see our lives for what they are, instead of what they aren’t.

And, even if we find it. Say we find that person we love who loves us. Commitment. Intimacy. “I love you.” We do it. We find it. Then, quickly, we live it for others. We tell people we’re in a relationship on Facebook. We throw our pictures up on Instagram. We become a “we.” We make it seem shiny and perfect because what we choose to share is the highlight reel. We don’t share the 3am fights, the reddened eyes, the tear-stained bedsheets. We don’t write status updates about how their love for us shines a light on where we don’t love ourselves. We don’t tweet 140 characters of sadness when we’re having the kinds of conversations that can make or break the future of our love. This is not what we share. Shiny picture. Happy couple. Love is perfect.
Then, we see these other happy, shiny couples and we compare. We are The Emoji Generation. Choice Culture. The Comparison Generation. Measuring up. Good enough. The best. Never before have we had such an incredible cornucopia of markers for what it looks like to live the Best Life Possible. We input, input, input and soon find ourselves in despair. We’ll never be good enough, because what we’re trying to measure up to just does not fucking exist. These lives do not exist. These relationships do not exist. Yet, we can’t believe it. We see it with our own eyes. And, we want it. And, we will make ourselves miserable until we get it.
So, we break up. We break up because we’re not good enough, our lives aren’t good enough, our relationship isn’t good enough. We swipe, swipe, swipe, just a bit more on Tinder. We order someone up to our door just like a pizza. And, the cycle starts again. Emoji. “Good morning” text. Intimacy. Put down the phone. Couple selfie. Shiny, happy couple. Compare. Compare. Compare. The inevitable creeping in of latent, subtle dissatisfaction. The fights. “Something is wrong, but I don’t know what it is.” “This isn’t working.” “I need something more.” And, we break up. Another love lost. Another graveyard of shiny, happy couple selfies.
On to the next. Searching for the elusive more. The next fix. The next gratification. The next quick hit. Living our lives in 140 characters, 5 second snaps, frozen filtered images, four minute movies, attention here, attention there. More as an illusion. We worry about settling, all the while making ourselves suffer thinking that anything less than the shiny, happy filtered life we’ve been accustomed to is settling. What is settling? We don’t know, but we fucking don’t want it. If it’s not perfect, it’s settling. If it’s not glittery filtered love, settling. If it’s not Pinterest-worthy, settling.
We realize that this more we want is a lie. We want phone calls. We want to see a face we love absent of the blue dim of a phone screen. We want slowness. We want simplicity. We want a life that does not need the validation of likes, favorites, comments, upvotes. We may not know yet that we want this, but we do. We want connection, true connection. We want a love that builds, not a love that gets discarded for the next hit. We want to come home to people. We want to lay down our heads at the end of our lives and know we lived well, we lived the fuck out of our lives. This is what we want even if we don’t know it yet.

Yet, this is not how we date now. This is not how we love now.”

Toamna

Toamna mi-a adus intotdeauna un mix de stari, o melancolie tolanita in paturi pufoase, savurand ciocolata calda in cani portocalii, ascultand James Morrison sau Paolo Nutini sau orice alt tanar ragusit, ce-ti plange soptit in ureche.

Ma fascineaza culorile padurii, aerul afumat de dimineata, primul tremur de frig, in timp ce-ti inghesui barbia in gulerul puloverului ce-ti ofera senzatia confortabila de siguranta.

E ciudat cum totul e atat de frumos, desi totul moare in jur. Natura isi pune in scena cu maxima implicare ultima reprezentatie.

Ma tem totusi de momentul in care ramane totul gol, scheletic, sumbru. Cand piere culoarea, cand dispar fructele zemoase din piete si romantismul din oameni. Cand vantul imi agreseaza obrazul si-mi crapa buzele, cand puloverul calduros devine inamicul parului meu moale, electrizat pana la culme, cand frigul imi ajunge-n oase si oamenii isi pleaca privirea dinspre padure, inspre asfalt, evitand baltile si noroiul.

Momentan, ma bucur de clipele de acum, de azi, ca si cum n-are exista un alt maine.

Zen

Se spune că nimeni nu creează când îi e bine. Cumva orice act artistic ia naștere, prinde contur ca efect al unei măcinări lăuntrice care nu prea are legătură cu fericirea, seninătatea, echilibrul.

Uneori se întâmplă asta, să scoatem totuși un produs benefic din noi, din tot răul. Alteori pur și simplu dispare orice impuls de a mai întreprinde ceva, de a mai te obosi.

Am fost mult timp într-o stare de dezechilibru. Cu tot zenul pe care am încercat să mi-l induc dinafară. Mă bucurau lucruri mărunte, la fel cum mă deranjau exagerat aceleași lucruri mărunte.   Era de fapt impresia că am lucrurile sub control și asta îmi dădea starea de bine, la fel cum aceeași impresie se dărâma rapid, în paralel cu toata siguranța dobândită.

Lucrurile astea se întamplă (cred) atunci când fundamentul e șubred. Când ne pierdem pe noi, încercând să-i mulțumim pe alții. La fel cum organismul își pierde imunitatea nu din cauza lui, ci a factorilor externi nocivi, tot așa permitem oamenilor, acțiunilor lor să ne corodeze, să ne îndepărteze de adevăratul nostru fel de-a fi, rupând (uneori pentru totdeauna) bucăți din noi.

Ajungem să ne simțim stingheri, nesiguri, nefericiți. Ne-am amuțit atât de mult vocea interioară, intuiția, încrederea în noi înșine, încât nu mai știm ce e real și ce nu, ce e corect și ce nu. Nu mai avem discernământul lucrurilor și asupra propriei vieți și ajungem resemnați, ghidați de forțe exterioare care ne servesc ce “ar trebui” să ne facă fericiți, cum “ar trebui” să fim.

Sunt una dintre persoanele care și-a pus des, cu sinceritate, problema propriei fericiri. Și de multe ori, am ieșit înspăimântată, precum bătrânul Scrooge, în fața perindării propriei vieți: Trecut – Prezent – Viitor. Dar nu stăteam mult în locul ăla. Mă speria atât de tare, încât fugeam rapid înapoi în zona mea de confort, unde lucrurile erau nici bune, nici rele, nici fericite, nici triste, ci un amestec mediocru de împăcare.

Am realizat, la aproape 30 ani că timpul nu stă în loc și că e prețios. Și dacă ceva nu este compatibil cu felul tău de-a fi sau îți face rău, este ok să pleci. Că orice încercare sau căutare a fericirii presupune un mare act de curaj, într-o lume de aparențe, minciuni si lașitate. Că nu îmi doresc o poleială a sufletului trist. Că nu mai vreau să mă mint. Că liniștea și fericirea e în noi, în fiecare dintre noi. Noi o clădim, noi o putem alege, în orice moment al vieții noastre și nu are nici o legătură cu perfecțiunea sau cu o viață lină, ci poate cu optimismul și iubirea de sine.

Spuneam la început că nimeni nu dă naștere unui act artistic în momente de fericire deplină. Eu am simtit să scriu rândurile astea, mai puțin artistice, nu neapărat din nefericire, ci dintr-un cumul de stări. Apreciez în aceeași măsură suferința, tristețea, lipsurile, pentru că și ele fac parte din viață. Pentru că ne arată că suntem vii, pentru că sunt o persoană puțin sadică :)) Dar apreciez cel mai tare momentele astea, pentru că ele mă fac să apreciez înzecit lucrurile frumoase, bunătatea, zâmbetul și tot ce vine în întâmpinarea mea și-mi e benefic. E doar legea compensației. Când ți-e rău, rezistă, totul trece! Când ți-e bine, rezistă, totul trece!

Să aveți un weekend călduros și liniștit (voi aștia 7 care mă citiți) 😇😊

“Life is not a rehearsal”

Mi se par inutile simulãrile pentru cutremur, incendiu, calamitãti. Oricât de pregätit ai încerca sã fi, versiunea ta calmã, înrãdãcinatã în normal si confort se dizolvã brusc în fata haosului neprevãzut.

Nu mai esti corp, esti o materie gelatinoasã, instabilã. Tremuri din toti rãrunchii, obrajii îti ard, urechile-ti vâjâie. Primesti semnale rationale ce iti dirijeazã corpul, ce-si aminteste vag vechile instructiuni, pregatirile. Pui mâna pe lucruri inutile, uiti lucruri esentiale. Te uiti prin lucruri, lucrurile trec prin tine. Esti inundat de teamã si adrenalinã deopotrivã. Se întâmplã!..

Linistea se asterne de-abia apoi. In cele mai bune cazuri. In care esti amuzat de tine însuti, de reactiile tale. Te vezi dinafarã fãrã judecatã, plin de compasiune, cu o oarecare mândrie, ca asa subred cum ai rãmas, ai scãpat cu Viatã.

fuga

Sunt una dintre persoanele care simt nevoia acuta sa se detaseze, sa grabeasca pasul, sa se distanteze de evenimente (placute sau neplacute). Si o fac fie din nevoia brutala de a-mi recapata echilibrul, singuratatea, normalitatea, fie din dorinta de a diseca departe si in liniste cele petrecute.

De fiecare data fac asta. Cumva sunt in expectativa contemplarii faptei si imi place uneori mai mult analiza, decat fapta in desfasurarea ei.

Suna ciudat. Dar de cate ori nu v-ati uitat cu muschii incordati la un film de groaza, evitand certitudinea analizei de la finalul lui, precum o musca deranjanta.  Stiati ca efectul filmului nu va fi imediat, ci se va infiltra în voi de-abia la final, când veti avea toata informatia de digerat, ca asa-i corect. Si asta v-a speriat mereu mai tare: psihicul vostru in contact cu sedimentele faptelor. Sedimente concentrate ce sunt capabile sa se dilueze total in voi si sa va mistuie.

De cate ori nu ati strans din dinti, pusi in fata unei situatii triste, dureroase, a unor alegeri pe care nu vi le-ati dorit, dar despre care stiati ca sunt singurele optiuni? Si ati actionat rapid, reportand pentru-mai-încolo analiza si suferinta. Si v-ati trezit cu forte noi, de “super-eroi”: de capacitatea ciudata de a plange mai incolo daca acum nu se cade, de a zambi si a sta neclintiti, chiar daca tremurati ca varga pe interior, de a va alege singuri momentele de topire, de decadere. De a pleca si a va feri de public, dintr-o oarecare demnitate bolnava.

La fel si cu momentele fericite, ce te umplu de endorfine. Esti acolo, prezent, dar o parte din tine de-abia asteapta retragerea in singuratate, pentru a vizualiza mai bine si mai complet si a retrai mai precis fiecare fapta. De a derula in nestire si a opri pe fiecare moment ce are capacitatea sa te bucure iar.

Amintirile, bune sau rele, au capacitatea de a te alina sau a te arde, de a te alimenta sau  a te eroda.

Dar e ciudat ca alegem mereu fuga si pentru a ne indeparta de ce ne face sa suferim, dar si pentru a ne retrage in noi si a ne apropia de ce ne bucura.

Una dintr-acele sambete meditative. :))

Fight Club

Momentul ăla când ajungi acasă după o zi grea și te întâmpină, în fața blocului, o fetiță necunoscută, pe la vreo 6 ani, cu zulufi blonzi și privire plină de ură și începe să te zgârie și să te lovească din senin. Wow! Aveam o parere bună despre mine, în raport cu cei mici, și mai cu seamă în relația cu micile exemplare feminine, cel puțin la vârsta asta, când nu există vreo rivalitate, poate doar amenințarea concurenței la șotron. Și o las să mă lovească, încercând să îmi păstrez zâmbetul de “ce drăguuuț!😊” pe față, chit că mă ustură deja carnea pe mână.

Și mă desprind apoi din programul de bătaie, cumva eliberată, cumva amărâtă, gândindu-mă la mine ca persoană. La cum mă lovesc și eu singură pe interior, cu ciudă și sălbatic, ori de câte ori nu știu să gestionez anumite situații.

Evităm toți foarte mult să ne punem problema condiției noastre. Ne e teamă uneori de ce găsim la autopsia sufletului nostru. Evităm confruntarea și trăim uitându-ne la noi ca la o imagine blurată. Ne vedem contururile vag definite de “oameni” și e suficient, pentru “moment”.  Dar foarte rar ne mai întoarcem la noi cu gând critic, de autoanaliză.

Eu fac asta destul de des. Mă gândesc dacă am rămas un om bun. Analizez ce am devenit. Chiar și când mă uit narcisist la o poză cu mine însumi, o fac cu o uimire și o curiozitate dedicată unei imagini străine.

Zic “dacă am rămas”, pentru că am certitudinea că am fost așa la un moment dat. Asta știu sigur. Și poate a rămas acolo un miez bun, învelit în fâșii de impulsivitate și sarcasm, ca la ceapă. Sper că am rămas totuși o ceapă cu miez dulce și puternic și nu una degerată și inutilă.

Ce vreau să spun e că scena cu fetița-altoindu-mă la ceas de seară a avut pentru mine un rol catharctic. Sau poate sunt eu un om sadic, un om care s-a dezobișnuit să dea și acum încasează cu plăcere.